Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.

Comentarii (2)

• Jude Laurentiu 28.05.2024 20:26

  • Cu demnitate în vălmășagul istoriei!
  • Avram Iancu a fost o mare personalitate care în viforul istoriei a voit și a știut să fie un om pentru țară și popor, într-un mod demn atât între români cât și între unguri , fiind un om demn și în fața oamenilor din popor .
  • Demn a fost și-n fața împăratului și-n fața rudelor sale.
  • Provenind dintr-o familie de moți bogați, din Vidra de Sus, parcurge etapele școlare ale timpului și ajunge jurist la Tabla Regească de la Târgu Mureș. Aici îl prind frământările revoluționare ale anului 1848 care aprinseseră Europa. Bun cunoscător al mentalităților românilor, nemeșilor și ale maghiarilor în rândurile cărora avea mulți prieteni, dă dovadă de o înțelegere rapidă a transformărilor socio-politice ce așteptau să izbucnească și-n acest spațiu carpato-dunăreano-pontic; cât și de soluțiile ce trebuiau puse în practică în vederea emancipării națiunii române și aducerea ei la starea de egalitate cu celelalte națiuni. Considera că acum este momentul anulării consecințelor produse în urma înțelegerilor dintre nobilii din Transilvania cu secuii și sașii legiferate în anii 1437 și 1504 împotriva schismaticilor ortodocși, adică împotriva valahilor. Considera că acum este un moment mai favorabil națiunii române decât cel de la 1784, pentru a rupe lanțurile robiei multiseculare a celor care se considerau români, îndeosebi români ortodocși.
  • Nemulțumit de încetineala, și tendințele de slugărnicie față de puternici zilei, pe care unii reprezentanții ai elitelor române o manifestau în acele vremuri favorabile emancipării națiunii române, coagulează în jurul lui o parte din tinerimea română și trece la organizarea populației române în fața viforului ce sta să vină . De la bun început dă dovadă de spirit de acțiune, autoritate morală, prestigiu, în înscrierea idealului emancipării națiunii române ca scop politic în tumultul frământărilor sociale ale Transilvaniei.
  • Faptul că această dorință firească a românilor de „dreptate, egalitate, frațietate” nu a fost înțeleasă de foștii nobili români (valahi) acum maghiari sau nobili maghiari și nici acceptată de nobilimea maghiară, săsească și secuiască a prezentului respectiv, cât și de o parte din elita română, a dus la conflicte extrem de sângeroase între etnia maghiară și română, a căror urmării nici azi nu sunt pe deplin înțelese . O parte din elita română fiind în tabăra maghiară, și chiar luptând alături de Bem împotriva celorlalți români.
  • Cu toată „întunecimea politică” acelor vremi, fragmentele de lumină ce ne vin până în prezent, privind viața și crezul Iancului, ne relevă un om capabil care în diverse momente istorice a avut un comportament demn, fără urme de lașitate sau slugărnicie. Sincer în negocieri și-a tratat adversarii cu respect și onoare.
  • Memorabile sunt multe momente din viața acestui erou care a impus respect în timpul revoluție, în timpul peregrinărilor prin țara pe care cu vitejie a apărat-o; momente ce au valoare educativă și-n prezent :
  • 1. Drepturile unui popor se câștigă cu lancea lui Horea nu cu negocieri sterile spune el la o întâlnire a tinerimii române. Drepturile se câștigă de cei vrednici și nu de cei lași, cu cerșeala…
  • 2. La organizarea prefecturilor singurul prefect care dă dovadă de destoinicie, și care reușește într-un timp extrem de scurt să le organizeze este Avram Iancu. Singurul prefect care se prezintă la Blaj cu o formație de oameni organizați și disciplinați este Iancu
  • 3. La masacrele organizate de secui și gărzile de sânge maghiare în vederea sperierii românilor pentru a-i lipi la Ungaria, singurele prefecturi din Transilvania ce se opun organizat acestor măceluri sunt cele de sub conducerea lui Avram Iancu și prefecților săi. Prefecturile de câmpie căzând sub violențele secuilor și maghiarilor una după alta. Românii cu idei de emancipare fiind masacrați alături de bătrâni femei copii, iar alți români fiind înrolați cu forța în rândurile armatei maghiare și puși să lupte împotriva românilor, care-și apărau identitatea, ființa națională.
  • 4. Atacurile, jafurile și măcelurile gărzilor secuiești și maghiare nu sunt oprite decât de armata lui Iancu, care în mod disciplinat și hotărât spun –oare pentru a câta oră? – Pe aici nu se trece!!!
  • 5. Războiul ca orice război are diverse fațete, dar atât Iancu cât și armata lui sunt adepții acțiunilor care să nu afecteze populația civilă, protejând atât populația română cât și maghiară. Astfel că în Țara Moților, pe durata revoluției, maghiarii au fost în siguranță, ceea ce nu se poate spune despre românii aflații în teritoriile aflate sub controlul secuilor și gărzilor maghiare.
  • 6. Cu toate că armata maghiară și secuii s-au dedat la măceluri împotriva populației civile române, mulți maghiari și-au salvat viața ca urmare a protecției oferite de Iancu. Acest fapt a fost apreciat de oamenii simpli maghiari și a ieșit în evidență după revoluție, atunci când Iancu a mers la Viena, când trecând prin Ungaria populația maghiară la primit cu simpatie, tratându-l ca: domnul Iancu.
  • 7. Corect a fost Iancu și-n fața Împăratului, refuzându-i decorațiile și un domeniu în Silezia, până nu se face dreptate românilor. A socotit că cei ce s-au jertfit sunt mai în drept la favoruri decât el…
  • 8. Vrednic a fost Iancu și atunci când a organizat fastuoasa primire a Împăratului în Munții Apuseni în speranța de al câștiga de partea românilor și a obține o întrevedere directă cu împăratul. Refuzul Împăratului pentru această întrevedere a fost însoțită în egală măsură și de refuzul Iancului de a se întâlnii cu împăratul în prezența „sfătuitorilor” acestuia. Iancu era convins că „sfătuitorii” împăratului ar fi contracarat rapid încercările sale directe și sincere de a dobândii drepturi pentru români.
  • 9. După aceste insuccese pe linie politică, cu toate că pe linie militară avusese o serie de succese notabile, Iancu ca un element de demnitate supremă socotește că este mai bine să se retragă din fojgăiala profitorilor postrevoluționari, fojgăială în urma căruia poporului român nu-i rămâneau decât sacrificiile pe altarul revoluției.
  • 10. Ca sacrificiu suprem pe altarul demnității naționale Avram Iancu alege calea singurătății față de domni și calea apropierii de popor , de foștii lăncieri și pușcași ai revoluției, singurii pe care-i socotea apropiații lui.
  • 11. Demn este și-n raport cu rudele sale care-i vroiau averea . Râvna acestora de a intra în posesia averii, îl apropiau și mai mult de moții din Țara Zarandului, moți care erau extrem de primitori, așa că o mare parte din timp o petrecea printre crișeni . Aceste peregrinării cât și marea supărare pricinuită de ratarea unui moment istoric favorabil pentru românime, moment de dobândire a demnității ca popor, contribuie la șubrezirea sănătății sale și declanșarea tuberculozei pulmonare ce-i aduce decesul la vârsta de 48 de ani, în urma unui morb de piept, trecând în lumea veșnică a eroilor români.. Lipsa unei familii unite în jurul lui grăbesc deznodământul ce are loc în septembrie 1872, în Țara Zarandului, pe a cărui poporeni îi iubea foarte mult.
  • Vestea că Iancul a murit se răspândește cu repeziciune printre români și 3 zile și 3 nopți nu au încetat să bată clopotele în toții Munții Apuseni. Momentul de trecere a lui Iancu în rândul eroilor neamului a fost un moment de mare unitate al românilor.
  • 12. Tot ca element de demnitate este și faptul că toate cheltuielile privind înmormântarea realizate de primăria din Baia de Criș au fost plătite a doua zi de doi moți până la ultimul creițer, fără ca aceștia să-și spună numele.

  Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
• Jude Laurentiu 28.05.2024 20:26

  • Cu demnitate în vălmășagul istoriei!
  • Avram Iancu a fost o mare personalitate care în viforul istoriei a voit și a știut să fie un om pentru țară și popor, într-un mod demn atât între români cât și între unguri , fiind un om demn și în fața oamenilor din popor .
  • Demn a fost și-n fața împăratului și-n fața rudelor sale.
  • Provenind dintr-o familie de moți bogați, din Vidra de Sus, parcurge etapele școlare ale timpului și ajunge jurist la Tabla Regească de la Târgu Mureș. Aici îl prind frământările revoluționare ale anului 1848 care aprinseseră Europa. Bun cunoscător al mentalităților românilor, nemeșilor și ale maghiarilor în rândurile cărora avea mulți prieteni, dă dovadă de o înțelegere rapidă a transformărilor socio-politice ce așteptau să izbucnească și-n acest spațiu carpato-dunăreano-pontic; cât și de soluțiile ce trebuiau puse în practică în vederea emancipării națiunii române și aducerea ei la starea de egalitate cu celelalte națiuni. Considera că acum este momentul anulării consecințelor produse în urma înțelegerilor dintre nobilii din Transilvania cu secuii și sașii legiferate în anii 1437 și 1504 împotriva schismaticilor ortodocși, adică împotriva valahilor. Considera că acum este un moment mai favorabil națiunii române decât cel de la 1784, pentru a rupe lanțurile robiei multiseculare a celor care se considerau români, îndeosebi români ortodocși.
  • Nemulțumit de încetineala, și tendințele de slugărnicie față de puternici zilei, pe care unii reprezentanții ai elitelor române o manifestau în acele vremuri favorabile emancipării națiunii române, coagulează în jurul lui o parte din tinerimea română și trece la organizarea populației române în fața viforului ce sta să vină . De la bun început dă dovadă de spirit de acțiune, autoritate morală, prestigiu, în înscrierea idealului emancipării națiunii române ca scop politic în tumultul frământărilor sociale ale Transilvaniei.
  • Faptul că această dorință firească a românilor de „dreptate, egalitate, frațietate” nu a fost înțeleasă de foștii nobili români (valahi) acum maghiari sau nobili maghiari și nici acceptată de nobilimea maghiară, săsească și secuiască a prezentului respectiv, cât și de o parte din elita română, a dus la conflicte extrem de sângeroase între etnia maghiară și română, a căror urmării nici azi nu sunt pe deplin înțelese . O parte din elita română fiind în tabăra maghiară, și chiar luptând alături de Bem împotriva celorlalți români.
  • Cu toată „întunecimea politică” acelor vremi, fragmentele de lumină ce ne vin până în prezent, privind viața și crezul Iancului, ne relevă un om capabil care în diverse momente istorice a avut un comportament demn, fără urme de lașitate sau slugărnicie. Sincer în negocieri și-a tratat adversarii cu respect și onoare.
  • Memorabile sunt multe momente din viața acestui erou care a impus respect în timpul revoluție, în timpul peregrinărilor prin țara pe care cu vitejie a apărat-o; momente ce au valoare educativă și-n prezent :
  • 1. Drepturile unui popor se câștigă cu lancea lui Horea nu cu negocieri sterile spune el la o întâlnire a tinerimii române. Drepturile se câștigă de cei vrednici și nu de cei lași, cu cerșeala…
  • 2. La organizarea prefecturilor singurul prefect care dă dovadă de destoinicie, și care reușește într-un timp extrem de scurt să le organizeze este Avram Iancu. Singurul prefect care se prezintă la Blaj cu o formație de oameni organizați și disciplinați este Iancu
  • 3. La masacrele organizate de secui și gărzile de sânge maghiare în vederea sperierii românilor pentru a-i lipi la Ungaria, singurele prefecturi din Transilvania ce se opun organizat acestor măceluri sunt cele de sub conducerea lui Avram Iancu și prefecților săi. Prefecturile de câmpie căzând sub violențele secuilor și maghiarilor una după alta. Românii cu idei de emancipare fiind masacrați alături de bătrâni femei copii, iar alți români fiind înrolați cu forța în rândurile armatei maghiare și puși să lupte împotriva românilor, care-și apărau identitatea, ființa națională.
  • 4. Atacurile, jafurile și măcelurile gărzilor secuiești și maghiare nu sunt oprite decât de armata lui Iancu, care în mod disciplinat și hotărât spun –oare pentru a câta oră? – Pe aici nu se trece!!!
  • 5. Războiul ca orice război are diverse fațete, dar atât Iancu cât și armata lui sunt adepții acțiunilor care să nu afecteze populația civilă, protejând atât populația română cât și maghiară. Astfel că în Țara Moților, pe durata revoluției, maghiarii au fost în siguranță, ceea ce nu se poate spune despre românii aflații în teritoriile aflate sub controlul secuilor și gărzilor maghiare.
  • 6. Cu toate că armata maghiară și secuii s-au dedat la măceluri împotriva populației civile române, mulți maghiari și-au salvat viața ca urmare a protecției oferite de Iancu. Acest fapt a fost apreciat de oamenii simpli maghiari și a ieșit în evidență după revoluție, atunci când Iancu a mers la Viena, când trecând prin Ungaria populația maghiară la primit cu simpatie, tratându-l ca: domnul Iancu.
  • 7. Corect a fost Iancu și-n fața Împăratului, refuzându-i decorațiile și un domeniu în Silezia, până nu se face dreptate românilor. A socotit că cei ce s-au jertfit sunt mai în drept la favoruri decât el…
  • 8. Vrednic a fost Iancu și atunci când a organizat fastuoasa primire a Împăratului în Munții Apuseni în speranța de al câștiga de partea românilor și a obține o întrevedere directă cu împăratul. Refuzul Împăratului pentru această întrevedere a fost însoțită în egală măsură și de refuzul Iancului de a se întâlnii cu împăratul în prezența „sfătuitorilor” acestuia. Iancu era convins că „sfătuitorii” împăratului ar fi contracarat rapid încercările sale directe și sincere de a dobândii drepturi pentru români.
  • 9. După aceste insuccese pe linie politică, cu toate că pe linie militară avusese o serie de succese notabile, Iancu ca un element de demnitate supremă socotește că este mai bine să se retragă din fojgăiala profitorilor postrevoluționari, fojgăială în urma căruia poporului român nu-i rămâneau decât sacrificiile pe altarul revoluției.
  • 10. Ca sacrificiu suprem pe altarul demnității naționale Avram Iancu alege calea singurătății față de domni și calea apropierii de popor , de foștii lăncieri și pușcași ai revoluției, singurii pe care-i socotea apropiații lui.
  • 11. Demn este și-n raport cu rudele sale care-i vroiau averea . Râvna acestora de a intra în posesia averii, îl apropiau și mai mult de moții din Țara Zarandului, moți care erau extrem de primitori, așa că o mare parte din timp o petrecea printre crișeni . Aceste peregrinării cât și marea supărare pricinuită de ratarea unui moment istoric favorabil pentru românime, moment de dobândire a demnității ca popor, contribuie la șubrezirea sănătății sale și declanșarea tuberculozei pulmonare ce-i aduce decesul la vârsta de 48 de ani, în urma unui morb de piept, trecând în lumea veșnică a eroilor români.. Lipsa unei familii unite în jurul lui grăbesc deznodământul ce are loc în septembrie 1872, în Țara Zarandului, pe a cărui poporeni îi iubea foarte mult.
  • Vestea că Iancul a murit se răspândește cu repeziciune printre români și 3 zile și 3 nopți nu au încetat să bată clopotele în toții Munții Apuseni. Momentul de trecere a lui Iancu în rândul eroilor neamului a fost un moment de mare unitate al românilor.
  • 12. Tot ca element de demnitate este și faptul că toate cheltuielile privind înmormântarea realizate de primăria din Baia de Criș au fost plătite a doua zi de doi moți până la ultimul creițer, fără ca aceștia să-și spună numele.

  Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.