În Biserica Ortodoxă începe miercuri, 15 noiembrie, Postul Crăciunului, care ține până în ziua de Ajun a Crăciunului, 24 decembrie, inclusiv, cu mențiunea că ziua din Ajunul Crăciunului este o zi de post aspru spre deosebire de celelalte zile ale Postului Crăciunului (dezlegarea la alimentele de dulce se face după Sfânta Liturghie de Crăciun din data de 25 decembrie).

 

„Ziua de Ajun a Crăciunului este o zi de post mai aspru decât în celelalte zile. Se ajunează până la ceasul al IX-lea (ora 15:00), când se obișnuiește să se mănânce, în unele părți, grâu fiert amestecat cu fructe și miere, în amintirea postului Sfântului Prooroc Daniel și al celor trei tineri din Babilon. În unele zone se ajunează până la răsăritul luceafărului de seară, care ne amintește de steaua ce a vestit magilor Nașterea Mântuitorului. Această ajunare amintește, de asemenea, de postul ținut odinioară de catehumenii care, în seara acestei zile, primeau Botezul creștin și apoi prima împărtășire la Liturghia săvârșită atunci în acest scop”. („Liturgica generală”, pr. prof. dr. Ene Braniște, EIMBOR, 1985)

 

Postul Crăciunului amintește de postul îndelungat al patriarhilor și drepților din Vechiul Testament, în așteptarea venirii lui Mesia - Izbăvitorul. După unii tâlcuitori ai cultului ortodox, prin durata lui de 40 de zile, acest post ne aduce aminte și de postul lui Moise de pe Muntele Sinai, când acesta aștepta să primească cuvintele lui Dumnezeu, Decalogul (cele 10 porunci), scrise pe lespezile de piatră ale Tablelor Legii.

 

Primele mențiuni despre respectarea acestei perioade de înfrânare alimentară și trupească provin din secolele IV-V, de la Fericitul Augustin și de la episcopul Leon cel Mare al Romei, care a rostit nouă cuvântări despre acest post, numit postul din luna a zecea. Postul Crăciunului este închinat în primul rând sărbătorii Nașterii Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

 

La început, nu toți creștinii posteau în același mod și același număr de zile. De exemplu, unii posteau numai șapte zile, alții șase săptămâni; unii țineau un post mai aspru, alții unul mai ușor. Însă, Sinodul local din Constantinopol, ținut la anul 1166 (sub patriarhul Luca Chrysoverghi), a uniformizat durata Postului Nașterii Domnului în Bisericile Ortodoxe, hotărând ca toți credincioșii să postească timp de 40 de zile, începând cu data de 15 noiembrie.

 

Ca orice post, în primul rând el trebuie să reprezinte o abținere de la lucrurile rele care ne îndepărtează de Dumnezeu și de oameni. Din punctul de vedere al alimentației, Postul Crăciunului este mai ușor față de cel al Paștelui, având multe dezlegări la pește, ulei și vin. Este dezlegare la pește și preparate din pește, precum și la vin, untdelemn în toate zilele de sâmbătă și duminică, cuprinse în perioada 21 noiembrie 2016 - 19 decembrie 2016 inclusiv. Zilele cu dezlegare sunt marcate, de regulă, în Calendarul creștin ortodox fie prin mențiunea dezlegare la pește, fie prin simbolul unui pește.

  

Potrivit părintelui Ene Braniște („Liturgica generală”), acest post este de asprime mijlocie, asemănător celui al Sfinților Apostoli. După rânduiala din pravile, în timpul acestui post, în mănăstiri se ajunează lunea, miercurea și vinerea până în ceasul al IX-lea (aproximativ orele 15:00 - 16:00), când se mănâncă hrană uscată sau legume fierte, fără untdelemn; marțea și joia se mănâncă plante fierte, drese cu untdelemn, și se bea vin, iar sâmbăta și duminica se îngăduie și pește (cu excepția perioadei dintre 20 și 25 decembrie 2016, când postul devine mai aspru). Dacă lunea, marțea sau joia cade prăznuirea vreunui sfânt cu doxologie mare, se dezleagă la pește, iar miercurea și vinerea, la vin și untdelemn, dar se mănâncă numai o dată pe zi. Tot așa, dacă miercuri sau vineri se întâmplă să cadă sărbătorirea unui sfânt cu Priveghere sau hramul bisericii, atunci se dezleagă la untdelemn, pește și vin.

 

În ultima zi a Postului Crăciunului (24 decembrie 2016), numită Ajunul Crăciunului, credincioșii îl așteaptă pe preot ca să le aducă vestea Nașterii Mântuitorului, în modul acesta cinstind marea sărbătoare care are să vină.

Cuviosul și de Dumnezeu purtătorul Părintele nostru Paisie de la Neamț s-a născut în orașul Poltava din Ucraina în anul 1722, la 21 decembrie, într-o binecuvântată familie preoțească, fiind al unsprezecelea copil din cei doisprezece frați. Tatăl său se numea Ioan și era protoiereu al Poltavei, iar mama sa se chema Irina. Din botez s-a numit Petru.

Tatăl său murind de tânăr, în anul 1735 copilul a fost dat de mama sa să învețe carte la Academia teologică din Kiev, întemeiată de mitropolitul moldovean Petru Movilă. După patru ani, părăsind școala, intră în viața monahală la Mănăstirea Medvedeski, având vârsta de 19 ani. Aici este făcut rasofor, primind numele de Platon.

După o scurtă ședere în Mănăstirea Pecerska, vine în Moldova, în anul 1745, și se stabilește la schitul Trăisteni – Vrancea, apoi la Mănăstirile Cârnu și Dălhăuți, aflate sub povața duhovnicească a Sfântului Vasile de la Poiana Mărului, care-l îndrumă și pe rasoforul Platon.

În vara anului 1746 se duce la Muntele Athos, unde se nevoiește ca sihastru timp de patru ani. În 1750 este tuns în monahism de Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului, duhovnicul său, primind numele de Paisie. Apoi, este hirotonit ieromonah și întemeiază o obște monahală în Schitul Sfântul Proroc Ilie, unde se nevoiește până în vara anului 1763, adunând în jurul său 64 de călugări români, ucraineni și ruși.

Din pricina asupririi turcești părăsește Athosul și vine în Țara Românească, la Mănăstirea Vărzărești-Vrancea, dar, după o scurtă ședere acolo, trece în Moldova și se stabilește, împreună cu toți ucenicii săi, la Mănăstirea Dragomirna, unde se nevoiește doisprezece ani, până în 1775. La Dragomirna obștea urma întru totul rânduiala atonită.

Aici, Cuviosul Paisie formează o obște mare de 350 de călugări și traduce, împreună cu ucenicii săi români, care erau buni cunoscători ai limbii grecești vechi, o parte din scrierile filocalice ale Sfinților Părinți, devenind, astfel, ctitorul Filocaliei în limbile română și slavonă. Filocalia de la Dragomirna din 1769 este prima colecție majoră de traduceri românești filocalice (de 626 pagini), adunate de monahul Rafail.

În anul 1775, Moldova de Nord căzând sub ocupație austriacă, Sfântul Paisie a fost nevoit să se stabilească la Mănăstirea Secu, împreună cu 200 de ucenici, lăsând la Dragomirna o obște de 150 de monahi. În anul 1779, cu binecuvântarea mitropolitului Moldovei Gavriil Calimachi și la îndemnul domnitorului Alexandru Moruzi, Cuviosul Paisie s-a mutat la Mănăstirea Neamț, cu o mare parte din obștea de la Secu.

Timp de cincisprezece ani, cât a fost stareț al celor două mânăstiri unificate, Neamț și Secu, Sfântul Paisie a păstrat cu sfințenie aceeași rânduială. La biserică erau datori să ia parte toți părinții și frații, afară de cei bolnavi sau cei trimiși la ascultări. Marele stareț venea cel dintâi la sfintele slujbe și neîncetat se ruga cu rugăciunea inimii, vărsând în taină multe lacrimi. Spovedania fraților obștii se făcea în fiecare seară, iar pentru cei mai sporiți, o dată la trei zile.

Pentru aceasta, Cuviosul Paisie a rânduit 24 de duhovnici, care spovedeau și îndrumau duhovnicește întreaga obște, iar marele stareț supraveghea bunul mers al celor două mănăstiri, atât în cele duhovnicești, cât și în ascultările de obște, primind pe cei care veneau pentru sfat și binecuvântare. Cei neascultători primeau canon și mustrare părintească.

O atenție deosebită a acordat Cuviosul Paisie traducerii din limba greacă a scrierilor patristice filocalice, continuând, astfel, șirul traducerilor de la Dragomirna și Secu. Unii călugări moldoveni, munteni și ardeleni, fiind buni eleniști, traduceau scrierile Sfinților Părinți din limba greacă veche în limba română, iar călugării slavi traduceau în limba slavonă, făcând din Mănăstirea Neamț o adevărată academie patristică și duhovnicească, nemaiîntâlnită în alte țări ortodoxe din acea vreme.

Cuviosul Paisie era și un bun organizator și înnoitor al vieții monahale, întemeind în jurul Muntelui Ceahlău câteva sihăstrii de călugărițe, pe care le îndruma duhovnicește, rânduindu-le duhovnic pe Cuviosul Iosif Pustnicul (†1828 pomenit la 16 august), unul dintre ucenicii săi de la Neamț. Alt ucenic al său cu viață sfântă era Cuviosul Irinarh Rosetti (†1859), mare lucrător al rugăciunii inimii, ctitorul Mănăstirii Horaița din Moldova, precum și al bisericii de pe Muntele Tabor, din Țara Sfântă.

Pentru sfințenia vieții sale, numele Cuviosului Paisie de la Neamț era cunoscut în toate țările ortodoxe, începând din Muntele Athos până în Lavra Peșterilor din Kiev și de la Mănăstirea Optina până în sihăstriile din nordul Rusiei.

De aceea, în 1790, mitropolitul Ambrozie, trecând prin Moldova, l-a făcut arhimandrit. În vremea aceea, mulți dregători, boieri și chiar ierarhi sau domnitori poposeau la Mănăstirea Neamț, dorind să vadă pe acest mare stareț cu viață sfântă. Înrâurirea lui a fost mare asupra multor mănăstiri și schituri din Moldova și din Țara Românească.

În toamna anului 1794, îmbolnăvindu-se, și-a dat sufletul său curat în mâinile Domnului nostru Iisus Hristos în ziua de joi, 15 noiembrie, la vârsta de 72 de ani. A fost plâns de toată obștea celor două mănăstiri, cu schiturile lor, care numărau peste 1000 de călugări români, ruși, ucraineni, greci, bulgari.

Fiind cinstit ca sfânt, încă din viață, ucenicii săi i-au săvârșit slujba de pomenire, rânduindu-i ca zi anuală de prăznuire 15 noiembrie. În ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, precum și în secolul al XIX-lea, ucenicii lui români au răspândit isihasmul în Țările Române, iar cei slavi în peste 100 de mănăstiri din Rusia și Ucraina.

La mormântul lui de la Mănăstirea Neamț vin să se închine și să-i ceară ajutor nu numai credincioși din România, ci și din alte țări ortodoxe.

Pentru rugăciunile lui, Hristoase Dumnezeule, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.