În ziua de 14 octombrie a anului 1641, moaștele Sf. Cuvioase Parascheva, aduse din Constantinopol,  erau așezate cu mare cinste de domnitorul Vasile Lupu în Biserica Sf. Trei Ierarhi din Iași, ctitoria sa. Despre acest dar divin, domnitorul-cărturar Dimitrie Cantemir scria: Sultanul Murad al IV-lea a dat voie domnului Moldovei, Vasile, să strămute sfintele moaște din biserica patriarhească a Constantinopolului și le-a câștigat acestora pentru cele înalte și multe binefaceri și slujbe făcute Bisericii celei mari, că a cheltuit peste 300 de pungi la Poarta Otomană ca să ia voie pentru strămutarea sfintelor moaște. Iar toată strămutarea este zugrăvită pe peretele de miază-zi a Bisericii Trei Ierarhi.”  Astăzi, cum bine se știe, ele sunt la Biserica Mitropoliei din Iași, unde de ani buni mii și mii de credincioși vin să o cinstească în toată vremea dar mai cu seamă în ziua când se prăznuiește Sf. Cuvioasă Parascheva, cea atât de grabnic folositoare, ”luminătoarea Moldovei”. Simplitatea sfioasă a acestor cuvinte învăluie atâtea și atâtea binefaceri, știute și neștiute, văzute și nevăzute, pe care Dumnezeu le dăruiește prin puternicele rugăciuni ale celei ce ne este neostoită pildă a bunei cucernicii. 
 
Scria Sf. Ap. Pavel cum că toate ne sunt îngăduite dar nu toate ne sunt de folos și Cuvioasa Parascheva ne este de ajutor îndeosebi prin pilda vieții – s-a lepădat de sine, și-a luat crucea și L-a urmat  lui Hristos. S-a născut în Epivata prin veacul al XI într-o familie de oameni înstăriți, cu credință creștină, crescută  în duhul iubirii de Dumnezeu și împlinind toată rânduiala bisericii. Copila însă și-a întrecut părinții și tradiția spune că, nu odată, se dezbrăca de  haine spre a le da sărmanilor, neascultând mustrările părinților, o neascultare ce s-a dovedit a fi sfântă. Odată și-a dat crucea de aur, răspunzând mustrării: ”Dumnezeu ne-a învățat să fim milostivi”. Sufletul de copil primise cu întreaga sa cuprindere îndemnul lui Hristos: ”Fiți milostivi, cum Tatăl vostru Cel din ceruri milostiv este”. Expresie a iubirii lui Dumnezeu, milostivirea duce la una dintre fericiri, cu numeroase forme de manifestare și în toate se face simțită binecuvântarea lui Dumnezeu. Scria Sf. Ioan Gură de Aur că milostivirea ”izbăvește de slava deșartă, repauzează sufletele, sfințește mâinile și cugetul îl liniștește și filozofie te învață și mai cu bunăvoință te face.” Mai precis, aflăm  că smerenia nu este a repeta că ești păcătos, ci ”când cineva știe că a făcut fapte bune și totuși nu cugetă lucruri înalte despre sine”, socotindu-se ”slugă netrebnică” pentru că pe toate le are de la Dumnezeu. Întocmai a făcut  Cuvioasa Maică Paraschiva, urmându-L pe Hristos arătându-ne cum sporul în smerenie e unul în virtute, adică în puterea dobândită în împreună lucrarea cu Dumnezeu.
Într-un fel, smerenia este cea mai bună dintre faptele pe care omul le poate face, Însuși Hristos smerindu-se pe sine spre a elibera pe omul cel căzut de toate urmările răului și a-l îndreptăți să spună lui Dumnezeu ”cu îndrăzneală fără de osândă”, Tată. E ca o jertfă de sine bine plăcută lui Dumnezeu înnoind jertfa de Sine a lui Hristos pentru ca omul să se poată bucura de viață veșnică. Cuvioasa Paraschiva a trăit toate acestea din copilărie  a urmat chemarea: ”Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie”. Împreună cu fratele ei, a vândut averea moștenită de la părinți, a împărțit-o săracilor și s-a retras într-o mănăstire din preajma Constantinopolului. 
 
A biruit ispitele, nu puține, încercările meșteșugite ale vrăjmașului ucigător de suflete cu post și rugăciune.   Părintele Arsenie Boca    învață că în timp ce postul curăță trupul, rugăciunea curățește mintea; împreună duc la smerenie pentru că răul nu poate fi învins decât în numele și în ascultarea slujitoare a lui Dumnezeu. De la Sf. Ioan Gură de Aur mai aflăm  că ”pe când mândria este moartea virtuții și viața păcatelor, smerenia este moartea păcatelor și viața virtuților”.  Între ele, răbdarea, ca ”stăruință  neîncetată de a vedea cu ochii înțelegerii pe Cel nevăzut, ca văzut”, după o definiție dată de Diadoh al Foticeii. Răbdarea este o cale spre mântuire pentru cei care s-au depărtat de bine și cunună strălucită pentru cei care se sfințesc prin ea, adăugând  necontenit gânduri și sentimente smerite. Din cele multe care s-au scris despre răbdare reținem că este un chip al smereniei care îl pregătește pe om pentru răbdarea necazurilor înaintea venirii lor și-l face să le suporte cu inimă bună. 
Pentru asta Cuvioasa Paraschiva și-a făcut din Biserică o casă a sufletului ei râvnitor întru Hristos și din suflet o Biserică unde cu inimă jertfelnică slujea iubirii lui Dumnezeu.  Cam până la 25 de ani a petrecut prin mănăstiri, cu rugăciune, post și fapte bune, când un înger al Domnului i-a spus să se întoarcă  în satul său, ”că acolo se cuvine să-ți dai trupul”. A făcut ascultare și a trăit pe lângă Biserica din satul Calicratia, de unde, la 27 de ani, și-a dat sufletul Domnului în liniște și pace. Anii au trecut semănând uitare peste viața Cuvioasei, care îndelung răbdătoare, a așteptat până când Domnul a descoperit-o spre luare aminte, învățând până unde răbdarea e virtute  și unde lunecă pe nesimțite în contrariul ei. Un lunecuș periculos este lenea, așteptarea nelucrătoare a virtuții ce deschide larg porțile corupției.  Răbdarea își mai pierde puterea îndumnezeitoare atunci când e folosită ca învoire la păcat, pe care, mai devreme sau mai târziu, îl repeți aproape nesimțit. Îndelunga răbdare a Cuvioasei s-a sfârșit când alături a fost îngropat un om făcător de rele și într-o noapte Cuvioasa s-a înfățișat unor bărbați drepți cerându-le să o îndepărteze de acela care era plin de miasmele păcatelor fără număr. Au urmat cuvântul și au găsit trupul Cuvioasei Paraschiva pe care timpul l-a făcut izvorâtor  mir bine mirositor și vindecător. L-au așezat cu pioșenie în biserica din Epivata, de unde au fost duse la Târnovo, apoi la Belgrad și la Constantinopol. Apoi, din voia lui Dumnezeu, a venit pe pământul nostru și a rămas mereu gata să fie de folos celor care o cheamă cu credință și doresc a fi vrednici de sfinția ei. De atunci, Cuvioasa Parascheva este ”luminătoarea Moldovei” și tot de atunci evlavia specială pentru ea este mereu aprinsă ca o taină ce rămâne închisă pentru cei care nu pot înțelege cum Dumnezeu lucrează prin sfinții săi. S-a mai făcut ca în 1944, din aprilie până în octombrie sfintele sale moaște să binecuvânteze Mănăstirea Samurcășești – Ciorogârla, unde i s-a închinat unul dintre cele trei altare.
Pe 14 octombrie, mii și mii de pelerini se îndreaptă spre Iași să aducă prinos de cinstire Cuvioasei Paraschiva, se roagă ei pentru toate câte le sunt de trebuință pentru viața de acum și, mai ales, pentru a ne ajuta să pregătim un loc în lumina cea neînserată a iubirii divine. ”Povățuitoare a obștii”, Sf. Paraschiva ne împărtășește din izvorul nesecat al tainei cuviinței, cuvânt drag celor din vechime și aproape uitat astăzi. Deretecându-ne sufletele, vom afla această taină în ”măsura”, cea care dă tuturor rost și duce spre împlinire. Dacă e adevărat că omul este măsura tuturor lucrurilor, atunci la fel de adevărat că măsura omului este Dumnezeu, cel care l-a făcut cu mâinile Sale și l-a împodobit cu chipul Său. Întreba David: ”Ce este omul că-ți amintești de el…Pusu-l-ai pe dânsul peste lucrurile mâinilor tale, toate le-ai supus sub picioarele lui”. Măsura dată de om, sub semnul cantității este amăgitoare,  lesne vulnerabilă când nu chiar rătăcitoare, cea de la Dumnezeu este eliberatoare.  Căzuți în clipă, obsedați de propriul sine făcut unică măsură, uităm că singur omul nu se poate elibera și că Hristos s-a înomenit, ca fiecare să se poată îndumnezei și aceste este drumul pe care ne cheamă să-L urmăm, cum a făcut-o în felul ei Sf. Parascheva, făcând din cuviință un fel de a fi și îndemnându-ne să umblăm prin cele ale zilelor, neuitând o clipă că toate câte le facem, le facem înaintea lui Dumnezeu, Cel care vrea ca ”tot omul să se mântuiască și nimeni să nu piară”. În sine, cuviința  dă lumină chipului și dăinuire numelui celor care o urmează, măsurându-și zilele după împlinirea poruncilor divine și mai ales a celei noi: ”Să vă iubiți unii pe alții cum Eu v-am iubit pe voi”, adică în dorul de nestins al îndumnezeirii. Apoi, cum știm, celelalte se vor adăuga nouă. Când ne este greu să ne amintim că mai întâi Dumnezeu este, cum se ruga Manase, ”îndelung răbdător și mult milostiv”. Așa fiind, vom cere Sf.  Parascheva să ne ajute să fim vrednici de sfinția cuviinței sale și împreună lucrătoare pe acest pământ, cel din care suntem făcuți și pe care umblăm, pământul ce ne-a fost dăruit spre sfințire.  

Doamna Elena Solunca este publicist la ziarul Lumina al Patriarhiei Române și redactor la revista Academica a Academiei Române. Îi urăm bun venit alături de noi, la ActiveNews!