"Eu sunt basarabean, tatăl meu care a fost deputat în Sfatul Țării se află în închisoare. Ca român e poate cel mai dârz dintre toți deputații închiși acolo. Acestea nu sunt vorbe pe care vi le aruncă un student ce azi e cercetat, ci vi le declară un român ce și-a părăsit mama și trei surori rămase pe drumuri, tatăl în închisoare, pentru a veni în țara rămasă liberă și a lupta în libertate pentru desrobirea alor lui.” - În Dosarul de la Securitate 1437/1941 ANCHETA PRIVIND PE NUMITUL VALERIU GAFENCU - material obținut de Asociația Civic Media, căreia CNSAS i-a pus la dispoziție pentru studiu dosarele lui Valeriu Gafencu.

"Floare dragă, floare dalbă,
Cât de mult aș vrea și eu,
Îmbrăcat în haină albă
Să mă duc la Dumnezeu.”

(Frate dragă, de Valeriu Gafencu)

Mă numesc Valentina Elefteriu, fostă Gafencu, sora cea mai mare a lui Valeriu Gafencu. El era cel dintâi, apoi eu, Eleonora și Elisabeta. Am să încerc să fac o notă biografică asupra familiei (foto dreapta), pe scurt. Sunt născută în Sângereni, în 1921, într-o familie, aș putea spune, creștină. Tatăl meu a fost deputat în Sfatul Țării, a luptat pentru Unirea Basarabiei cu România, dar situația a fost de așa natură, încât a fost deportat în ’40 și nu am mai știut nimic de el. Și nu mai știu nici până astăzi. Mama noastră, o bună creștină, o bună gospodină a crescut patru copii.

Dar mă voi opri asupra subiectului important, fratele meu.

Valeriu a avut o copilărie, ca toți copiii, frumoasă; părinții au reușit și au căutat să-i creeze o viață plăcută, o viață cinstită, corectă. Școala primară a făcut-o în Sângerei, liceul la Ion Creangă din Bălți. Poate unii dintre dumneavoastră îl cunosc după cărțile care sunt scrise despre Valeriu, în care este redată destul de amănunțit situația lui Valeriu. După ce a terminat liceul și a dat bacalaureatul, el tare mult și-a dorit să fie aici în România ca să-și urmeze studiile pe care le-a făcut la Iași, ca student al Facultății de Drept, unde s-a evidențiat prin comportare, prin corectitudine, prin felul de a înțelege viața într-un fel cinstit. A căutat să se împrietenească cu cei mai buni studenți, cu cei mai buni copii, elevi de vârsta lui de 19, 20 de ani – atâta avea – fiind printre studenții cei mai buni. Se poate scoate în relief sau arăta acest lucru prin profesorul Anghelescu care a spus că nu a avut un asemenea element de când este profesor. Asta a fost în timpul procesului care l-a susținut, fără să aibă alți avocați. Numai mama mea a putut fi la Iași și a auzit cele ce se spuneau despre fiul ei și bineînțeles că venea foarte încântată. Într-o ședință pe care a avut-o cu elevii de la liceul militar, cărora a căutat să le inspire tot așa, multă corectitudine, să fie niște elevi silitori, niște elevi buni, cineva până la urmă l-a demascat și a spus că aceasta era o ședință de frăție de cruce.

Așa a fost arestat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică, fără drept de apărare, fără vreun avocat care să-i susțină cauza. Era pur și simplu dorința lui de a fi un exemplu bun pentru toți studenții, pentru toți elevii. Intrat în închisoare, la început la Aiud, unde era foarte mare severitate și acel copil, acel student care era plin de viață se întreba la un moment dat: „Pentru ce am ajuns eu aici? Pentru ce am fost eu închis? Eram un model, un exemplu pentru ceilalți prin felul de a mă comporta, de a privi viața”. La Aiud a fost  chinuit tare mult, a fost izolat. În ’42-’43 a fost ținut la așa-zisa zarcă, unde l-a ținut trei ani dezbrăcat, pe ciment și bineînțeles nemâncat. Spunea la un moment dat, când a putut să ne scrie, că: „Aș mânca o pâine cât o vacă de mare”. Așa de nemâncat era și în chinurile lui striga: „Mama, mi-e foame și mi-e frig”. Binențeles că nu putea să fie ajutat de nimeni. Știți când a început el într-adevăr să creadă mult, mult în Hristos și în Dumnezeu? Dacă a văzut că oamenilor nu a putut să-și spună durerea, atunci a început să se roage mult la Dumnezeu: „Doamne, dă-mi tăria, dă-mi puterea să rezist!” A fost o perioadă când el putea să scrie acasă, chiar la Sângereni. În primul volum al lui erau scrisorile care erau adresate chiar la Sângereni. Cum au ajuns nu-mi dau seama, la sora mea Eleonora, care le-a adus în cele din urmă în țară și i le-a dat lui Nicolae Trifoi care a stat 6 ani în aceeași celulă cu Valeriu. Din ele au putut să extragă sfaturile, scrisorile care erau cenzurate, prin care el ne îndemna ce să facem noi, mai ales mama care își avea copilul închis, iar noi, trei fete – Eleonora, Elisabeta și eu care eram studentă la Iași. Mie mama îmi spunea: „Lasă că mă descurc eu, du-te și-ți termină studiile”. Noi am reușit până la urmă să terminăm studiile, sora cea mică e infirmieră, Nora a făcut conservatorul și e asistentă, eu – profesoară. Era foarte liniștit și bucuros că eu am intrat în învățământ, că puteam să ne descurcăm mai ușor, deoarece mama nu avea nicio pensie, niciun venit. Aveam în schimb avere multă, tata a fost deputat în sfatul țării, 50 de hectare. Tata a lăsat în Basarabia 50 de hectare, casă cu etaj. Când a venit refugiul, eu eram aici la Iași, iar mama era cu căruța și cu cele două surori și a venit la mine la Iași. Eu am luat caii și căruța, m-am dus la prefectură și mi-a dat un colțișor la Grădiște Vâlcea, apoi la Ploiești, unde au fost primii mei ani de învățământ.

Vorbind despre situația lui Valeriu din închisoare, el a ajuns să fie credincios, numai în situația chinurilor de acolo, de la Aiud. Pe urmă a trecut la Pitești, unde s-a încercat reeducarea, dar nu mai avea cum să-l reeduce, căci el se îmbolnăvise tare la Aiud, de TBC. În cele din urmă a fost transferat la Târgu-Ocna, unde era un regim ceva mai blând, dar nu-l mai ajuta, fiindcă el era deja un schelet. Însă nu mai fusese chinuit cum a fost la Aiud. Situația lui de bun creștin chiar până la sacrificiu a fost datorită situației grele în care a fost ținut. Imaginați-vă că atunci când aveam 22 de ani, m-am dus la directorul închisorii, pentru că nu-mi dădeau voie să mă duc să vorbesc cu Valeriu și i-am spus: „Uitați, sunt sora lui Valeriu, sunt Valentina, vreau să vorbesc și eu cu el”. Directorul închisorii a aranjat lucrurile acolo și în interiorul administrației mi-a dat o cameră separată unde am stat mai mult de vorbă cu Valeriu. El îmi spunea: „Asta-i viața, asta mi-am ales-o eu, asta trebuie să duc, dar mă simt bine”. Cum bine? Mă uitam în ce hal era el; a dat și cămașa de pe el.

De acolo, revenind la Târgu-Ocna, primise cineva streptomicină și i-a oferit-o lui. Dar el atunci a zis: „Eu și așa am ajuns în halul în care am ajuns, vino să iei tu streptomicina”. Și a dat-o unui evreu, Wurmbrand, care a trăit până la 92 de ani. Valeriu însă a murit la vârsta de 30 de ani, pe 18 februarie 1952. Am primit vestea la Dobrotești, comuna lui Ioan Ianolide, care mi-a fost logodnic și l-am așteptat 18 ani, dar cu doi ani înainte de a se da decretul din ’64, m-am căsătorit. El m-a găsit căsătorită; a fost o lovitură grozavă pentru el, dar căsătoria e sfântă și nu se poate desface.

Și ceva foarte important despre Valeriu este că el a știut  ziua când va muri și i-a spus lui Ion Ianolide: „Ioane, te rog fă-mi rost de o cămașă, că eu pe ziua de 18 voi muri”. Și Ion într-adevăr a pregătit ce trebuia în ziua de 18 februarie. Valeriu a dorit să-și poată lua la revedere de la prietenii de suferință. Unul din gardieni care era zbirul din Târgu-Ocna, s-a făcut dispărut în acea zi și într-adevăr toți au reușit să treacă să-și ia la revedere de la prietenul lor. Chiar și doctorița a venit; pentru fiecare avea o vorbă bună, deși era schelet, deși a fost jignit, tot timpul a stat deoarte; asta a fost poziția lui. Și gândul numai și numai la Dumnezeu a fost tot timpul; acolo a fost salvarea pentru el și pentru lumea întreagă. A iubit pe toată lumea, fără să facă deosebiri; și streptomicina el a oferit-o unui evreu, n-a făcut deosebire de religie, de rasă, de credință, de nimic. Pentru el toată lumea a fost absolut la fel și era iubit absolut de toți. Acesta a fost Valeriu.

În câteva cuvinte eu am să vă mai rețin puțin, citind ca să vedeți de aicea, sufletul lui cumva și gândul lui. Și poezia este intitulată: „Mi-s ochii triști” și este compusă chiar de el, când a încercat să pună în versuri chinurile lui și situația lui. Zice:

„Mi-s ochii triști și fruntea obosită

De-atâta priveghere și-așteptare,

Mi-e inima bolnavă, istovită

De grea și-ndelungă așteptare

Și plânge ca o pasăre rănită.

 

Când ochii mi-i închid și cat în mine

Puteri să urc Golgota până sus

O voce, un ecou din adâncime

Îmi spune blând: Viața e Iisus,

Mărgăritarul prețios e-n tine.

 

Privesc la dimineața minunată

A Învierii Tale din mormânt.

Cu Magdalena, ca și altădată

Îngenunchez’naintea Ta plângând.

Și-s fericit și plâng cu Tine-n gând”.

Aici se vede dragostea lui pentru Hristos, pentru Dumnezeu și pentru toată lumea. Cu toate greutățile pe care le avea mama, îi trimitea câte un pachet. I-a trimis o bundiță din blăniță, pe care a oferit-o acestuia care trăiește acum în Franța, Wurmbrandt; a fost un cumnat la el și pomenea că datorită lui Valeriu, încă mai e în viață. Mă rog, tot așa l-au ținut în frig și acesta s-a dezbrăcat și i-a dat bundița lui. A avut un suflet mare, un suflet deosebit, n-a ținut cont că poate mama sau noi mai greu procuram ceea ce-i trebuia lui. El ne-a scris mai multe scrisori în care ne spunea gândurile lui. Ne spunea că intenționează să se facă călugăr. Așa a fost dorința lui, dar n-a apucat, pentru că boala l-a doborât. A fost operat de apendicită pe viu. După ce a fost operat a fost dus la spitalul din Târgu-Ocna, căci acolo nu aveau cu ce să fie operat. Făcuse crize puternice și după ce a terminat operația a spus: „Domnu’ doctor, m-ați operat pe viu”. „Bine, domnule, de ce nu-mi spui? Că vă făceam anestezie?” Și într-un cărucior cu două roți l-au transportat înapoi la spital, l-au chinuit. Imaginați-vă, dacă a intrat la nici 20 de ani în închisoare și la 30, a știut data când va muri și a fost pus într-o ladă acolo cu alții, și îngropat. A spus lui Ion: „Ioane, să-mi pui în gură cruciulița de argint care o am, s-o pui în partea stângă în gură. Dacă voi fi dezgropat, să fiu recunoscut prin această cruciuliță, pe care veți găsi-o la mine”. Dar n-am reușit să aflăm, pentru că a fost aruncat într-o groapă comună, acolo la Târgu-Ocna.

Cât timp a stat la Galda, unde lucra  la vie, pe urmă la Târgu-Ocna, el a avut niște vedenii: Spre exemplu spunea către unii care nu se știa că vor fi eliberați: „Uite, în ziua cutare, să știi că va fi eliberat”. Și s-au realizat ce a spus. Așa, nu că fac un fel de propagandă, dar cumva parcă stau de vorbă cu Valeriu și când am vreo greutate îi spun: „Valeriu, hai ajută-mă!”. Și imediat mi se realizează ce-mi pun în gând. Îl am prea prezent. Asta e situația. Apoi nu exista scrisoare în care să nu spună întâi că el este foarte credincios, crede în Dumnezeu. Când a fost posibil să mai comunice cu noi, nu exista scrisoare în care să nu ne îndemne să fim cinstite, să fim corecte, s-o ascultăm pe mama în sfaturile ei și ce să facă cu averea care era acolo: „Uite, mamă: asta arendezi, asta dai în parte sau să oprești, că vor fi timpuri grele și să aveți cu ce să vă descurcați, ce să mâncați. Dar dorința lui era să facă bine la toată lumea, căci mama fiind singură, nu uita să ne sfătuiască întocmai ce să facem noi, cum să ne organizăm viața. Și, într-adevăr, fiecare am reușit să ajungem bine la liman, să avem soți buni, să avem căsnicii frumoase, nepoți care nu ne-au făcut de râs.

Vă fac și destăinuirea asta că în viața mea de cadru didactic, nu am avut o pată, o reclamație sau o nemulțumire în 36 de ani de învățământ. Mă întâlnesc și acum, la vârsta mea de 87 de ani cu părinți, cu elevi: „Ce frumos ne-ați învățat, ce frumos ne-ați sfătuit”! Nu m-au făcut niciunul de rușine vreodată; să apuce să fie vreun derbedeu. Și dumneavoastră sfătuiți-i pe copii, năzdrăvanii din ziua de astăzi. Nu știu dacă aș putea rezista în învățământ în ziua de astăzi cu elevi din ăștia: să fie obraznici, să nu asculte de un sfat.

Despre viața lui Valeriu puteți afla detalii din cărțile scrise despre el. Volumul unu, care este  scris de Nicolae Trifoi, conține realități în baza scrisorilor primite de la el, deși erau cenzurate scrisorile. Al doilea volum conține date, culese de monahul Moise de la Oașa; foarte documentat, dar în schimb nu mai sunt scrisorile pe care le trimiteam noi, pentru că erau trimise la Sângerei, la Făgăraș; foarte frumos, un volum mai mare. Foarte mult scrie și Ion Ianolide, în „Întoarcerea la Hristos”, ei fiind foarte apropiați. Apoi volumul care a apărut acum „Deținutul profet”, scris tot de către Ioan Ianolide. Așa că se pot procura aceste cărți și se poate afla viața lui mai amănunțită, credința și chinurile pe care le-a îndurat.

Revista Atitudini a Fundației Justin Pârvu

Documentarul "Noaptea pătimirilor", o producție TV România Internațional 1998, realizat de Radu Dinu, după o idee de Virgil Maxim, cu mulțumiri adresate fostului deținut politic Traian Popescu „Macă”: