ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!



S-a stins din viață și Horia Alexandrescu. Pentru presa din România, a fost un an negru. Rând pe rând, mari personalități ale jurnalismului trec în neființă. Este poate momentul să ne gândim la ce le datorăm.

Prietenul meu, Horia Alexandrescu, s-a născut la 9 aprilie 1947. Ca și mine, a practicat jurnalismul încă din anii studenției. Și nu numai atât. A lăsat în urma sa mai multe volume de publicistică și câteva importante publicații, pe care le-a fondat. Să le trecem în revisită.

Începând din 1971, absolvent fiind al IEFS-ului, scrie la ziarul „Sportul”. După 1977, este redactor la „Scânteia Tineretului”. Devine un ziarist cunoscut și respectat de către întreaga breaslă, încă de dinainte de dispariția regimului Ceaușescu. Și, nu întâmplător, începând din 1977, ajunge să-și facă mâna la un ziar important, al doilea ca tiraj din România, „Scânteia Tineretului”. „Scânteia Tineretului” s-a schimbat după 1989 în „Tineretul Liber”. În scurt timp, începe o nouă etapă extrem de importantă din viața lui Horia.

După 1990, la fel cum au făcut și alți jurnaliști talentați și ambițioși din București și din provincie, fondează el însuși noi publicații.1990 este anul în care presa liberă explodează la propriu, în sens pozitiv, are un număr neegalat nici în trecut, nici în viitor de cititori și se afă în avangarda luptei pentru democrație. Iar Horia Alexandrescu devine unul dintre stâlpii unei noi prese, care, în primul deceniu după căderea regimului comunist, era cu adevărat câinele de pază al societății, era puternică, prosperă prin numărul mare de cititori, avea o autoritate de necontestat în ochii cetățenilor și, cum arătam mai sus, devenise o veritabilă locomotivă a democrației. Își depășise condiția de câine de pază. Acea presă în care Horia Alexandrescu s-a afirmat nu era datoare nimănui, trăia pe picioare proprii și, în consecință, nu trebuia să facă nicun fel de compromisuri.

La fel ca și alți jurnaliști de marcă, Horia Alexandrescu, la „Curierul Național”, pe care l-a fondat, apoi la „Cronica Română”, pe care de asemenea a fondat-o și a condus-o, mai târziu la cotidianul „Independent” și în toate emisiunile TV pe care le-a moderat, unele împreună cu mine, și-a depășit cu mult condiția de „câine de pază al societății”. A devenit o autoritate. Un om influent. Un om ale cărui păreri contau enorm nu numai în mediul de presă, ci și în mediul politic.

Horia Alexandrescu a jucat un rol extrem de important în presa ultimilor 40 de ani și de aceea, nu întâmplător, a primit o serie întreagă de premii, de diplome și de distincții. La propriu și la figurat a fost un adevărat profesor de jurnalism. Până când a fost doborât de o boală grea, de care a dorit să nu se afle, a fost unul dintre cei mai dinamici ziariști din România. Alături de mine și de alți conducători de publicații, a făcut parte din Consiliul de Onoare al Clubului Român de Presă, unde a fost extrem de activ, în acei ani în care presa era bine organizată sub această autoritate și, de asemenea, l-am avut alături în Departamentul de proprietari al Patronatului Presei Române, pe care l-am condus câțiva ani.

Prietenul meu Horia Alexandrescu, împreună cu care am bătut țara și mapamondul, luptându-ne între altele umăr la umăr, împreună și cu alți directori de ziare, pentru ca România să fie primită în NATO, avea de cele mai multe ori poziții politice diferite de cele pe care le împărtășeam eu. Și, cu toate acestea, ne înțelegeam de minune. Era tolerant și avea un umor greu de egalat.

Până când o cumplită boală l-a doborât, mi-a urmărit cu atenție evoluția din presă, îmi citea toate editorialele, îmi urmărea rubrica „Ia pastila SRS!”, îmi sesiza erorile, mă muștruluia pentru ele, îmi dădea noi idei, îmi completa informațiile și îmi expunea propriile proiecții asupra evoluției vieții politice. În dulap am 50 de cravate noi pe care, într-o zi, Horia Alexandrescu mi le-a dăruit, criticându-mă pentru faptul că nu sunt destul de cochet, de elegant în aparițiile mele TV. Nu am apucat să le fac noduri. Nu am apucat să le port. Le voi păstra, așa cum sunt, în amintirea lui.

Condoleanțe, Anca! Să se odihnească în pace!