Trenule, unde ne duci?

Cum a ieșit dimineața din casă, Vasile Bujor vede printre scândurile gardului un șirag de ochișori: negri, albaștri, căprui, verzi și toți ochii aceștia se boldeau la un pom de cireșe care se coc devreme și tocmai erau bune de mâncat. Gospodarul, tot în treburi, nici n-a luat seama ce se întâmplă în grădina lui.
– Bu-un, iese stăpânul din ogradă, da băieții o rup la fugă care și încotro, iar Vasile de colo: Ia stați, bre! Eu știu de ce fugiți: nu vă puteți cățăra în pom, așa e?
Băieții se uitau unul la altul: nu cumva e o cursă la mijloc?
– Eu pot să mă sui fără scară, a zis Iacobaș.
Apoi ceilalți unul câte unul au trecut de partea lui Iacobaș, numai Foca, mai fricos, a spălat putina, zicând că-l doare un deget.
O clipă zăbavă pomul era plin de copii, că au mai alergat și alții de pe uliță.
Numaidecât s-a urcat sus și Olița. N-a rămas o cireașă în pom, băieții se întorceau cu ochii plini de lumină pe la casele cui îi are.
Tocmai s-a întors și stăpâna de la iarmaroc. Când a văzut pomul gol, s-a uitat lung la Vasile:
– Ai mai făcut o poznă, măi Bujor cu ochi albaștri. Dacă n-ai băieții tăi, îi găsești pe uliță, când îți trebuie.
Nici prin cap să le dea unora dintre copiii care au mâncat cireșe, că în noaptea aceea o să-i aresteze. Ba că o să-l scoată cu pușca din casă și pe omul care le dăruise un pom întreg de cireșe.
Știau despre asta numai câțiva militari care stăteau ascunși în Văgăuna Bursucului, nu departe de sat. Unul împărțea cartușe, altul încărca arma, al treilea ascuțea baioneta…
Mai venea pe aici tupiluș și câte-o coadă de topor din sat, să-I pârască pe careva…
Era 12 iunie 1941. Totul era gata, numai că așteptau pârdalnica de noapte, după întâiul cântat al cocoșului, când necuratul își bagă coada.
Că zburau de acum pe la graniță avioane nemțești încărcate cu bombe, militarii ascunși în Văgăuna Bursucului – habar de grijă, aveau ce aveau cu copiii care mănâncă cireșe și cu cei care cresc pomi de cireș. De ce? Păi să mai facă schimb – pe noi să ne tot ducă în Siberia și ei să vină la cireșe și la toate celea, ba chiar și în casele noastre.
Olița tocmai visa că un fluture își cere voie să se așeze pe una dintre florile ei din fața casei, când aude niște bătăi strașnice în ușă.
N-a dovedit tata să deschidă că au și fărâmat ușa. Au intrat doi cu puștile, unul cu cicatrice pe față, celălalt cu nasul turtit și ochi înguști.
Alți doi militari, cu baionetele scoase, stăteau în prag. Le-au dat de înțeles în rusește să se îmbrace și să iasă îndată afară.
– Unde ne duc, tată?
Tata a strâns din umeri. Cum nu avea mâna dreaptă de la încheietură, nu-i era ușor să se îmbrace, de obicei, Glița îl ajuta. Acum nu se putea încheia la un nasture și tot încerca cu dinții. Când fata a sărit să-I încheie, cel cu ochii înguști a îmbrâncit-o:
– N-ai voie să te apropii! a urlat el.
Fata tremura: cine-s oamenii ăștia care au năvălit noaptea în casă ca niște hoți?!
O fărâmi tură de pâine nu i-au lăsat să ia, atât cât a înhățat Olița din blidar trei linguri de lemn. Ba mai mult chiar, când o vecină, auzind bocete, a alergat la gard să le arunce o pâine în căruță, i-au arătat pușca.
D-apoi la Bălți, vuia gara de răcnete, când i-au urcat în tren, că au arestat o groază de oameni de prin toate satele. Și unde să-i ticsească?
În trenul pentru cărat vite. Când nu mai încăpea un om în vagon, mai aduceau un buluc, împingându-i cu puștile…
"Tată!”, "Mamă!” strigau copiii rătăciți, care fără o sandală, care cu cămașa spintecată… Da o mamă cu copil mic nu putea scoate țâța să-I alăpteze, trei bărbați se apucă atunci de umeri, împingându-i pe ceilalți și făcând un fel de colibă în jurul femeii.
Și o înăbușeală! Fereastra, bătută cu scânduri, mai avea și gratii pe deasupra.
– Oameni buni, murim! a strigat un zdrahon de bărbat. Era fierar. Când voi cădea, țineți-mă!
Și unde înfige el vârtos picioarele în peretele vagonului, odată înșfacă scoabe le, și când mi s-a opintit, s-a dus peste cap cu gratii cu tot, de au sărit scândurile din fereastră.
Aerul a intrat în vagon, dar l-au înhățat pe bietul fierar și nu l-a mai văzut nimeni.
Nu mult după aceea, au oprit trenul în câmp. Lumea credea că, în sfârșit, o să le aducă ceva de-ale gurii, când colo, aud că hămăie câinii în jurul trenului. Apoi gardienii s-au urcat cu câini cu tot în vagoane și i-au cules pe tați.
Mama lui lacobaș a încolăcit mâinile de gâtul tatei:
– Unde mă lași, omule? Surit după boală, carte nu știu, rusește nici atâta.
Cu baioneta au dezlipit-o de gâtul lui Tudor.
Trenul se târa spre răsărit, da copiii lihniți de foame tot întrebau:
– Unde ne duce el? Când ne întoarcem acasă?
Le-au aruncat ia acolo niște pește sărat, ca să nu le dea apă după aceea. Olița, Iacobaș și unul Ionuț tot strigau "voda!” cât îi ținea gura, alt cuvânt rusesc nu știau. Se întâmpla să alerge cineva de prin vreo gară cu căldarea, dar când se apleca copilul după o gură de apă, gardianul o răsturna cu piciorul.
Într-o seară Iacobaș, cum nu avea pernă, a pus capul pe pieptul mamei. Parcă i s-a părut că noaptea i-i rece sub cap, când colo, dimineață, mama era moartă.
– O să fii fratele meu, l-a luat Olița de mână, vrei?
Iacobaș a dat din cap. Tata nu era, să-I cheme nu i-au dat voie.
Când au oprit trenul în câmp și au dat-o jos pe mama, au adus un dulău s-o muște mai întâi, să vadă dacă nu cumva se preface că e moartă și vrea să fugă după aceea.
Iacobaș nu lăsă câinele la mama, îi dădu să muște piciorul său și lumea îi luă apărarea.
Tatăl Oliței și al lui Iacobaș se aflau în vagonul 1, copiii în 74.
Cum mai alergau ei cu bulucul pe la gări, rupți de câini, printre puștile gardienilor.
Le era sete, le era foame, dar mai întâi voiau sa-l vadă pe tata. Și Olița alerga, și Iacobaș, și Ionuț și câți alții…
O lună întreagă i-a tot dus trenul. Se începuse războiul. Nemții intraseră hăt cine știe unde în țara rusească, bolșevicii însă se tot luptau cu copiii cărora le plac cireșe, cu tații și cu mamele lor. Tatăl Oliței lega o basma la fereastră – atunci când trenul va coti, să vadă ai lui că e viu încă.
Ultima dată Olița s-a întors plângând: cum tata era după gratii, i-a văzut numai un ochi și o jumătate de față. Unde mai pui că tot în ziua ceea a mușcat-o și câinele gardianului.
Seara i-au îmbarcat pe copii și femei într-un vapor și au tot mers pe fluviul Obi încă o lună si jumătate până în străfundurile Siberiei. Ti-ar mai fi ouat-o dracul. Acolo i-au împrăștiat pe moldoveni prin cătunele întemeiate de rușii deportați în anii treizeci.

 

Fragment din Spiridon Vangheli – Copii în cătușele Siberiei, Editura Doxologia, 2014