Motto: Pe străzi vom merge printre ei
Iar ei ne vor vorbi de libertate,
Ne vom iubi mai mult decât oricând
Si vom lupta mai mult pentru dreptate. 
(Golan Post mortem, Piața Universității 1990)

Versurile sunt transcrise din memoria unei copile care se ascunsese printre golani și le intona înfrigurată într-o primăvară, în Piața Mare. Ea nu știa, și nici nu putea să știe, câtă suferință profetică ascundeau acele cuvinte care actualizau în piețele Bucureștilor anilor 90 ceea ce scrijeleau pe pereții pușcăriilor comuniste bieții martiri ai unei generații exterminate, exilate sau ucise de gloanțele războiului. 
 
Ne vom întoarce ca un fum/Ușori, ținându-ne de mâini...în Piață se spunea șoptit, se intona sacru:  Cei ce-au murit în 45 de ani/Sfârșiți de terorismul mutilării/ Acestei nații blânde de golani..../ o mână dacă simți pe fruntea ta... Golanii, Huliganii lui Mircea Eliade, bieții tineri frumoși ce căutaseră Ierusalimul într-o cruciadă disperată împotriva modernității, se întorceau ...cum se-ntoarce, tremurat/Pierdutul cântec, pe viori.
 
Revenirea pe note muzicale în perioada interbelică era in primavara aceea parola pentru redescoperirea Frumosului. România eternă, de fapt matricea stilistică ce reprezintă modelul ceresc al existenței noastre reale, care cuprinde chipul blând al păstorului valah, bisericuța de mahala înegrită de fumul lumânărilor, troița bătută de ploi, oasele pierdute în pământ străin ale unui soldat tânăr care-i scria o scrisoare de dragoste iubitei când clipa veșniciei l-a suprins, gutuile de la fereastra mamei, dorurile noastre toate, formele păsărilor măiastre pe care doar ochii fiilor noștri le văd, și toate bucuriile și durerile acestei nații blânde de golani se întrupau ușor și cereau drept de locuire în cetate.
 
Piața Mare din 1990 părea a da tonul întregii desfășurări a Istoriei postrevoluționare. Manifestul Crinului Alb, rechizitoriul fără mănuși făcut de tineri intelectuali interbelici stării de lucruri din România, era necesar a fi strigat din megafoane la colțul străzii: Generația părinților noștri a trăit din împrumuturi necernute și din gânduri neisprăvite. N-au putut sau n-au avut curajul să privească singuri totalitatea semnelor de întrebare, iar  fapta lor neinspirată de gânduri și simțiri proprie a rămas vasală (...) Liniștea le-o garantează solidaritatea șinelor pe care merge lumea, de când o guvernează cele două idei împrumutate. Ce te învață în adevăr monismul darwinian, psihologismul în filosofie și Rațiunea absolută, decât agnosticism și liniște prin stârpirea gândurilor fără răspuns? Pe acești sătui ai spiritului îi urâm.
 
Am vrea să le turnăm o picătură de neliniște, care să-i turbure din beatitudinea lor animalică; o picătură de otravă ca să simtă vântul nebuniei și al morții; o lovitură de târnăcop ca să le dărâme cocioabele murdare și să-i facem să primească oxigenul pădurilor de brazi și al înălțimilor celeste.
 
Dar vremea trece...
 
Cuminte, societatea românească s-a reașezat pe șinele care duc inexorabil la moarte sufletească. Reținem azi din Piața Universității spiritul civic european și ștergem plini de mânie proletară tot idealismul unei veritabile renașteri spirituale. Am trăit 45 de ani cu idei de împrumut aduse de tancuri sovietice. După rația de libertate din 1990, am trecut la alte idei de împrumut (în fapt aceleași, câtă vreme trenul prinde viteză pe șinele pe care merge lumea). Noi suntem atenți în a implementa infrastructura mentală în raport de noile cerințe, am cedat suveranitatea națională și am renunțat definitiv la orice manifestare liberă în calitate de popor. Suntem indivizi fără identitate etnică, religioasă, locală, în curând chiar fără identitate biologică. 
 
Deschidem manualul de istorie și citim: În România, Partidul Comunist Român, după modelul sovietic, a desfășurat în perioada 1949–1962 procesul de colectivizare, ce a constat în confiscarea aproape a tuturor proprietăților agricole private din țară și comasarea lor în ferme agricole administrate de stat. Numeroși țărani, atât săraci, cât și mai înstăriți, s-au opus acestei acțiuni, iar guvernul comunist a recurs uneori și la represiuni violente, ucideri, deportări, încarcerări și confiscări ale întregii averi a celor implicați.
 
Ochi rotunzi de copii curioși mă privesc și întreabă: în toate țările din est s-a întâmplat așa? Nu, nu în toate. În fapt, doar în România... În Polonia nu s-a colectivizat decât 10% din suprafață, în celelalte țări fermele colective au coexistat cu proprietatea privată...
 
Știu, e greu titlul de erou. Stăm bine noi, în România, la capitolul eroi (nerecunoscuți oficial, firește) și călăi (și aceștia, tot anonimi). Ne-am ucis cu bestialitate frații, fără remușcare, fără durere, pe motiv că sunt fasciști . Elitele culturale și politice interbelice le-am exterminat fără milă. Nația blândă de golani este acolo, în eternitate. Și după 1990 am refuzat-o. Am preferat materialismul călduț și sigur. 
 
Am fost mereu un popor de vitregiți ai istoriei, ultimii din est care și-au făcut stat în evul mediu, cei mereu chemați ca slugi la masa domnilor. Din sărăcia și blândețea noastră puteam fi un popor purtător de Hristos. Aveam resurse spirituale pentru o mie de ani de cultură autentică. Dar mereu alergăm nesatisfăcuți după pâinea pământească, în anonimat. 

Dacă n-ar fi avut pe profeți care să dea un sens mistic suferințelor lui istorice, fără îndoială că Israil s-ar fi reîntors la Baali și Ashtartee, s-ar fi mulțumit să trăiască în momentele istorice ale întregului Orient, și s-ar fi transformat și el împreună cu celelalte neamuri. Mântuirea i-a venit din dezastrele lui. Profeții au salvat Israilul pentru că istoria i-a fost catastrofală și catastrofa i-a apropiat de adevăratul Dumnezeu. Și pentru un credincios, toate acele suferințe au fost necesare, au fost trimise de Dumnezeu, pentru că fără ele Israil s-ar fi reintegrat Orientului haotic. (Mircea Eliade, Catastrofă și mesianism).
 
Poporul Ales traversează istoria pendulând între prezent și veșnicie. Atras febril de zeii tutelari ai assirienilor și babilonienilor în vremurile bune (material vorbind), el cade periodic spiritualiceste din poziția rezervată de Yahve. De fiecare data, însă, ridicarea din starea de voiosie si bunăstare se facea prin vocea profeților. Ieremia, Ilie, Iezechiel ori Samuel le vorbeau la intervale proorocind vremurile de restriște, catastrofele ce urmau să vină. Ei îi readuceau de fiecare data în anistorie reamintindu-le destinul lor mesianic, îi indepartau de la fatala integrare politică, îi trimiteau în viitor. Niciodată nu îi lasau aici, în prezent, fiindca prezentul, mestecându-i vesel, le tăia orice șansă la nemurire.
 
Să nu vă potriviti chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceti, prin innoirea minții voastre, ca să puteti deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută si desăvarșită. Romani 12:2).
 
Creștinii de azi au Biserica, cea care trebuie să îi scoată din istorie.
Propovăduind integrarea lentă, cu grijă față de sensibilitatea lor ancestrală, temătoare fiind si tacând adesea, Biserica nu face decât să urmeze modelul occidental. Cerându-și scuze pentru toate greșelile reale sau imaginare, de acum 1000 de ani și de acum 10 zile, catolicismul a acceptat poziționarea propriilor credincioși în veșnici culpabili, inferiori moral și cultural progresiștilor. În fața ofensivei mediatice permanente, catolicismul nu a reacționat la nivel misionar în ultima sută de ani așa cum o făcuse în sec. XIX, iar consecințele se pot observa limpede. 
 
Mecanismele psihologice ale spiralei tăcerii au creat falsa impresie că viziunea creștină ar fi minoritară în societate. În fața perspectivei susținerii unei opinii minoritare, de cele mai multe ori creștinii au preferat să tacă, așteptând pietrele să glăsuiască în locul lor.
 
Înțelegem din această perspectivă motivele pentru care micile grupuri progresiste și atee din societatea românească, bine susținute financiar și logistic, au întreținut o permanentă și foarte gălăgioasă ofensivă împotriva tuturor valorilor naționale și creștine, pe toate căile. Scopul nu era atât să atragă adepți la ideile lor (știau că sunt și vor rămâne minoritari), cât să impună în opinia publică viziunea lor ca fiind predominantă și oficială. Spirala tăcerii lucra apoi pentru ei.
 
Puternica tendință spre legalism a creștinilor zilei de azi oglindește izolarea Modelului uman, Biserica, care lasa modelul Baalului sa inghita voios nația amorțită. Smerenia datorată lui Dumnezeu se mută, ingrijorător în smerenia față de manifestarea păcatului în societate. Creștinii se țin între rituri, superstiții și clișee primite în dar, iar aceasta este una din marile probleme ale nației românesti, mutilate grav de istoria recentă.
 
Re-înființând artizanal comunitățile primare, nu pe viu ci intr-un muzeu al inocentei noastre, regăsindu-se în grupuri mici, cu o compoziție fixă situată între ei și ei înșiși, poporul creștin a uitat să mai fie național și părăsește, cu fiecare zi, instituții, școli, teatre, cam tot ce este spațiu public. La ocazii ei se îmbracă în ii și readuc un port și un statut uitat...dar captiv între convenții și prăfuit fiindcă reprezintă, în metafizica rolului, doar o mască timida de sărbatoare, un prototip al purității și frumuseții rurale, al țărăncuței cuminti, un model pasiv, timid și regresiv azi. 
 
Preferă să fugă decât să lupte, să ridice din umeri contractual decat să salveze. Vor homeschooling și când îl vor avea vor părăsi fără regrete scena, în pas alergător, uitând ca ei, creștinii, trebuie sa fie sarea pământului. Dacismul a prins la ei nesperat de bine. Sau poate că ei au fost unul din grupurile țintă pentru celebra teoria securistică, iar mesajul evident sectar si distructiv s-a propagat si a fost primit asa cum a fost enunțat: pe șoptite. Autohtonism, naționalism prenațional, peșteri, lupi albi - dacismul presupune una din cele mai perverse modalități prin care este atacată etnogeneza românească, o teorie de laborator închegată în pripă dar care s-a intersectat cu nevoia creștinului de mister, de a trăi pe viu conștiința faptului că e păcălit de Stat, de istoria oficială. 
 
Nația blândă de golani ai spiritului, de oameni întregi care nu se potriveau timpului, care nu alergau după bunuri materiale, boemii capabili de gesturi mari, aristocratice, s-a transformat în conformiști care știu să-și țină gura.

Mii de draci mă furnică văzând cum este confundat creștinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tâmpă și lașă, o bondieuserie (e expresia lui tante Alice), ca și cum menirea creștinismului n-ar fi decât să lase lumea batjocorită de forțele răului, iar el să înlesnească fărădelegile dat fiind că e prin definiție osândit la cecitate și paraplegie, scria Nicolae Steinhard în Jurnalul fericirii. Îi văd cuminți în bănci de școală în ședințele cu părinții, îi văd pe stradă cum vorbesc cu grijă, să nu se compromită, îi văd în cancelarie sau îi văd în excursii, la piață sau în parc.
 
Din proasta înțelegere a blândeții și a fugii de cele lumești, din conformism social și deseori lașitate, tac. Chiar atunci când credința le este terfelită. Zâmbesc superior, mândri de civilitatea, de superioritatea lor morală, neînțelegând că de fiecare dată când tac au mai pierdut o bucățică iremediabilă din frumusețea unei lumi care se duce și întru salvarea căreia nu au ridicat un deget.
 
Nația română își caută, încă, menirea. Fiii ei sunt din ce în ce mai triști, foștii golani se privesc azi cu tot mai multă răceală, iar brazii, pe ale căror rădăcini se ținea deunăzi axul moral al țării românești se subțiază spiritualizați, singuri și verticali. Ei se apleacă uneori unul spre celălalt, atât de nepăsători la Viața din jur încât nu văd că dedesubt, pe iarbă, stau frații. Și frații lor își întorc privirea de la ei și aflăm târziu că, stând pe iarba adesea înghețată, ei nu (mai) știu demult să se roage. 

Tăcem, parc'am tăcea de veacuri
Ca niște funduri vechi de lacuri.
Și ferecat în bezna sură,
De mii de ani, tăcem din gură.
(Radu Gyr, Tăcem din gură)