Am lăsat în urmă traiul de-acasă, din România, dându-l pentru cel din America, după ce am fost o dată acolo, în vizită, o lună. Îi văzusem pe americani cum zâmbeau de dimineață, pe drum, când se duceau la joburi și, între timp, m-am descoperit chiar un pic invidioasă. M-am supărat că nu am cum să văd treaba asta la fel și eu, la mine în țară, așa că mi-a trecut prin gând ce-ar fi, mai bine, să încerc să trăiesc chiar în America?!

 

Cred că eram în New York cam de patru luni, timp în care munceam, mă adaptam, plângeam, încercam să mă bucur, dar, de multe ori, eșuam prin a căuta pe Internet imagini cu bulevardul pe care locuisem, până atunci, în România. Și găseam, că acea garsonieră în care locuisem până nu demult, era aproape de Piața Romană și erau multe accidente de circulație pe-acolo, cu poze care apăreau la ziar. Odată, când mi-am văzut o parte din balconul cu florile mele, am simțit că iau foc de bucurie. Ani mulți, mai târziu, am filmat un țigan din Craiova, care avea mulți copii plecați în alte țări, și care îmi povestea că-l puneau să se plimbe cu laptopul în brațe pe ulițele din Fața Luncii, ca să vadă și ei, pe webcam, cum mai e pe-acasă. Nici vorbă de Facetime sau WahtsApp video, pe vremea aia, că ar fi făcut-o, bietul Năzdrăvan. Năzdrăvan îl chema, iar cei care îi erau fii și-i cereau astfel de chestii năzdrăvane erau Ambasador, Panțoilă, Suspendarea, iar soția, Timișoara. Suspendarea, fiica lui, s-a născut chiar după ce Timișoara a fost prinsă la furat și, apoi, condamnată cu o pedeapsă ce i-a fost suspendată. Cariera Timișoarei a fost destul de acordată la vremurile prin care-a trecut România, pentru că a candidat pe lista de senatori a unui partid important, la ea în județ. Nu a câștigat alegerile, dar, după ce s-au întors cu toții din Germania, unde-au peregrinat o vreme, a trăit bine din ghicitul online, facilitat tehnic de iubitul soț, Năzdrăvan.

 

Într-o zi de duminică, îmi propusesem să urc pe unul dintre cele două turnuri gemene, că doar atunci eram fără to do list, dar am zis că nu are rost să arunc treișpe dolari pe o mini-plimbare fără rost. Doar de sus se putea vedea o imagine anume, adică întreaga panoramă a New Yorkului, întreagă, întreguță, în caz că nu aș fi optat pentru o priveliște din elicopter. Nu era cazul, de elicopter, iar în duminica aceea era ceață și știam că nu am cum să văd frumusețea americană după care oftasem acasă. Luni, a doua zi, iar nu aveam cum, că trebuia să fiu devreme la ziar, unde lucram de când ajunsesem acolo, deci marți ar cam fi fost singura soluție. Luni, marți și miercuri, lucram la New York Magazine, un săptămânal al diasporei din America, joi făceam curat în casa în care locuiam, la prietena mea, și ea venită tot din România, cu mai mulți ani în urmă. Vineri? Exclus vineri, pentru că vinerea și sâmbăta mă duceam la muzee sau, când aveam ocazia unui job binișor plătit, cum ar fi cel de a plimba câini în Central Park, nu stăteam pe gânduri... tarif fix, zece dolari pe oră, și asta doar pentru un singur câine. Mi s-a întâmplat să trag și câțiva, odată, în același timp.

 

Acasă apucasem să studiez câteva săptămâni la scenaristică, prin anul doi, narațiunea din American Beauty, și aproape că știam, ritmemă cu ritmemă, secvență cu secvență, scenariul filmului. Și aproape că știam precis cât, unde și când zboară punga aia, care ar fi putut fi cel mai frumos lucru de pe pământ. Și, pentru mine, așa singură cum eram, câteodată chiar era... Am văzut filmul în reluare, marți, spre dimineață, nu aveam cum să îmi permit să ratez noua perspectivă de fulg a pungii, de acolo, de pe străzile alea, străzi americănești, încărcate de promisiuni. Cel puțin pentru mine. Și am stat până spre dimineață, să mă mai uit o dată la înșiruirea aia de cadre, de replici, de secvențe, să văd și să revăd promisa frumusețe americană chiar de pe străzile lor, străzi pe care și eu mă plimbam de doar câteva luni.

 

Și-am adormit târziu. Și m-am trezit și mai târziu.

Din patul meu vedeam, direct pe fereastră, cele două turnuri. Erau cele mai înalte și, pentru că locuiam la etajul cinci, vedeam și restul, dar numai atunci când mă ridicam. Erau iconul faptului că nu mai stăteam în vechea casă și în vechea viață și că sunt parte din alt film, din altă țară și cu alți oameni.

 

Mă trezesc cu țipete. „Camiiiiiiiiiiii! Trezește-te! Ard gemenii!” N-am știut de ce prietena mea țipa atâta. N-am știut, dar am încercat să-mi imaginez cât de frumoasă trebuie să fie metafora vizuală a răsăritului de soare, oglindit în geamurile celor două clădiri cu care mă trezeam în fiece dimineață, clădiri care îmi aminteau că nu mai sunt în România. Că, atunci când era senin și soare, mă topeam de frumoase ce erau răsăriturile alea în geamurile celor două clădiri... Aș mai fi dormit, dar prietena mea insista și găseam că e normal să nu mă lipsesc de acea frumusețe, de geamurile alea, care trebuie că reflectau, halucinant, răsăritul. Frumusețea americană, al cărei gust încă îl mai aveam, îmi lăsase în creier finalul filmului, pe care îl re-re-re-revăzusem cu doar două ceasuri în urmă. Era despre secunda de dinaintea morții. Personajul principal, în secunda dinaintea momentului în care este împușcat, are un recul minim de timp în care i se recompun occipital nervurile de pe mâinile bunicii, poze cu femeia iubită, cu fiica... imagini și motor vital sieși, până nu demult. Și secvența de final a filmului se încheie cumva, chiar așa: Fiți liniștiți, veți vedea și voi cum e, la un moment dat, căci fiecare va trăi acea secundă!

 

Acel moment mi-a venit în minte când am cuplat ceea ce mi se desfășura în fața ochilor cu toate cele văzute doar cu câteva ceasuri în urmă. O secundă. Aia, de dinaintea morții, când văd că sar oamenii, precum puricii, de la ferestrele din care ieșeau flăcări, cum numai în filme cu efecte speciale văzusem până atunci. Am început să pricep că, metafora mă-sii de viață, tur- nurile alea chiar ardeau, și apoi am realizat că, de fapt, eu nu am auzit când a sunat ceasul pentru că era marți, puțin peste ora nouă, iar eu programasem luat de imagini și impresii, cu priveliști pe care doar în acea marți și doar de pe gemeni hotărâsem că le puteam lua, când...

 

Toate astea, ca la computer, aproape că m-au resetat. Nu are nicio relevanță ce am făcut în restul zilei, o să-mi amintesc, probabil, altă dată, acum voiam doar să cuget la faptul că știam că trebuia să fiu acolo, dacă nu m-aș fi uitat la binecuvântatul, pentru mine, ăla de film!

 

Am aflat, la câteva săptămâni, Cantor Fitzgerald concediase, înainte cu ceva timp de atac, cam treizeci de oameni și, în dimi- neața acelei zile, era programată o ședință, în care trebuia să se redistribuie sarcinile avute de cei tocmai concediați altora care, norocoși, nu-și pierduseră joburile. Am mai aflat, apoi, despre șeful unei alte mari companii, ce avusese sediul într-unul dintre turnuri, că a supraviețuit atacului pentru că și-a dus fiul la gră- diniță, pentru prima dată în viața lui. Iar o femeie a întârziat, pentru că alarma ei nu a sunat în acea dimineață. Cineva a întâr- ziat din cauza autobuzului, care nu a venit la timp, altcineva și-a vărsat cafeaua pe haine și, astfel, a avut nevoie de timp pentru a și le schimba. La cineva nu a pornit mașina, altcineva s-a întors să răspundă la telefon. La cineva, copilul a tras de timp și nu a fost gata la ora la care trebuia să îl ducă la școală, iar altcineva nu a putut prinde un taxi. Corina Stan, soția lui Alexandru Stan, adică doi dintre cei trei români care au pierit în acea dimineață, avea programare la medic pentru că era însărcinată, chiar la ora ședinței din birourile marii companii Cantor Fitzgerald. Entuziastă, a preferat să nu lipsească de la serviciu și să se ducă la birou, ca să nu absenteze de la ședința în care urmau să fie preluate sarcinile celor treizeci proaspăt dați afară.

 

De atunci, uneori îmi culpabilizez și eu entuziasmul cu care mă arunc, de cele mai multe ori, în tot felul de lucruri, chiar dacă el e socotit motorul nostru fundamental.

 

După acea dimineață, cei treizeci de șomeri au preluat ceea ce, oricum, nu mai putea face nimeni dintre cei prezenți în dimineața zilei de 11 septembrie, la acea ședință. Și asta, fără să fie prea complicat, pentru că tot personalul, chiar și cei de la resurse umane, care le-ar fi putut procesa concedierea, nu mai exista. Documentele, ștatele de plată de pe care fuseseră scoși, nici vorbă să mai existe.

 

După întâmplarea pe care aș fi putut s-o trăiesc, poate, ca pe ultima din viața mea, în dimineața zilei de 11 septembrie 2001, la New York, mi-am dat seama că lucrurile ce-mi vor veni, din acel moment, le voi primi, pe toate, așa cum se cuvine și, cu orice risc, o să mă bucur de ele, chiar dacă sunt doar niște firimituri. Am luat aminte bine și, de atunci, nu mă mai supăr din orice. Nu mai fac scandal dacă o mașină îmi trece brusc prin față, fără să aibă prioritate, nu mă mai supăr dacă nu găsesc cheile să încui casa, când mă grăbesc să plec, nu mă mai enervez dacă nu aud ceasul, din cauză că am stat până târziu la vreun film.

 

Pentru că, de atunci, am luat aminte și mă bucur de ele, toate, așa cum vin...

Azi se fac 25 de ani de când am învățat toate astea.