Astăzi, la orele 12.00, are loc la cimitirul din Roman un parastas la pomenirea a trei ani de la nașterea la Ceruri a Doamnei Aspazia Oțel Petrescu, mielușeaua Domnului din temnițele bolșevice. Publicăm cu această ocazie un buchet de omagii înmiresmate realizat de revista Familia Ortodoxă cu Părintele Arhimandrit Hariton Negrea de la Petru Vodă, Doamna Tațiana Vlad Guga, prietenă din copilărie, și Maica Mina de la Diaconești, fostă deținută politic. Adăugăm, de asemenea, cuvântul Patriarhul României, Prea Fericitul Părinte Daniel, la înmormântarea celei despre care IPS Ioachim Băcăuanul spunea: "Prohodim o eroină ce se naște azi în cer dar noi socotim ca azi, la Roman, chiar înmormântăm o Sfântă!”. Vom reveni pe parcursul zilei și cu alte mărturii și scrieri ale maicii Aspazia. Să avem și noi parte, cu toții, de rugăciunile Sfintei închisorilor!

 

 Citiți și 23 ianuarie: Trei ani fără mărturisitoarea Aspazia Oțel Petrescu, femeia cu credința mai tare decât fierul, aruncată 14 ani în temnițele comuniste


Rugăciunea mărturisitoarei Aspazia Oțel Petrescu către Sfinții Mărturisitori din închisorile comuniste

O, Sfinților Mărturisitori, care în temnițe și prigoane, prin multele voastre pătimiri ați stăvilit întărâtarea vrăjmașului cea cu mânie pornită asupra Bisericii lui Hristos, vouă, celor ce ați suferit foame, ger, schingiuiri, umilință și chinuri de tot felul întru apărarea legii celei strămoșești, vă aducem mulțumirile noastre.

Ca cei ce bine v-ați săvârșit pentru Învierea neamului românesc, iar acum cu îngerii și arhanghelii vă veseliți în lumina cea neînserată a împărăției cerești, vă rugăm să nu încetați să mijlociți la puternicul Dumnezeu ca să ne dea iertare de păcate și să ne păzească pe noi și Sfântă Biserica Sa de năvălirea altor neamuri asupra noastră, de necredință și de războiul cel dintre noi.

Povățuiește-ne pururea pe calea mântuirii, a răbdării și a dragostei, ca neclintiți și uniți să rămânem până la sfârșitul vieții întru credința cea adevărată.

Așa, Sfinților Mărturisitori, care în strâmtorările și necazurile din viața noastră pământeană ați cerut ajutorul Puterilor cerești, rugămu-vă pe voi, noi, nevrednicii, ca să primiți în acest ceas rugăciunile noastre și să ne acoperiți de smintelile veacului acestuia și de răutățile celor potrivnici, ca și noi, pe calea cea strâmtă și cu chinuri, neînfricați să mărturisim Evanghelia lui Hristos spre slava lui Dumnezeu și mântuirea neamului românesc. AMIN!

 

 

 „E cumplit să înveți pe propria piele că nu există Înviere fără Răstignire” - Doamna Aspazia Oțel Petrescu 

„Inima ei era plină

de dorul după Dumnezeu”

comemorarea Aspaziei Oțel Petrescu, – mărturisitoare din temnițele comuniste

9 decembrie 1923 - † 23 ianuarie 2018

Printre binecuvântările pe care mi le-a dăruit Domnul se numără și întâlnirea cu Aspazia Oțel Petrescu, o mare doamnă  a creștinătății, a adevărată maică duhovnicească pentru mulți dintre cei care au cercetat-o în „chilia” ei din orașul Roman. Nu puțini sunt aceia care s-au folosit atât de ceea ce le-a împărtășit din experiența detenției, cât și de trăirea sa duhovnicească. Pentru suferința și dragostea ei – dragoste față de aproapele și de Mântuitorul –, Domnul i-a dăruit mult har, din care gustai din plin atunci când te aflai în prezența dânsei. De altfel, IPS Ioachim Băcăuanul, la înmormântarea doamnei Aspazia, spunea: „Experiența celor paisprezece ani petrecuți în zeghe a fost pentru ea o treaptă care a apropiat-o și mai mult de Dumnezeu, descoperindu-i adâncul de trăire autentică a Luminii necreate și dăruind-o trăirii în duh filocalic”.

 

Având nădejde că acum este lângă Hristos Domnul, pe care L-a iubit din copilărie, îi cerem smeriți rugăciunile. (I.M.)

Arhim. Hariton (Negrea),

starețul Mănăstirii Petru Vodă

„Mai români decât oricând, 

mai creștini decât oricând”

- Părinte Hariton, vă amintiți când ați întâlnit-o prima dată pe doamna Aspazia?

- Prima dată am întâlnit-o chiar aici, la Mănăstirea Sfinții Arhangheli de la Petru Vodă. Eu eram frate, iar în vremea aceea părintele Iustin polariza în jurul lui mărturisitori și patrioți din perioada interbelică, printre care era și doamna Aspazia Oțel Petrescu. Ea venea adesea la părintele Iustin, și am fost martor la mai multe întâlniri ale dânsei cu părintele Iustin, când își aduceau aminte de momentele frumoase petrecute în temnițele comuniste, din care răzbătea rugăciunea, ajutorul reciproc, dragostea și comuniunea dintre ei. Noi, frații mănăstirii, ascultam cu toată curiozitatea, cu toată considerația, ca să ne putem folosi duhovnicește, să ne încărcăm și astfel să prindem curaj să ducem viața monahală. Eram foarte atent la tot ce spunea, și cu orice ocazie când o întâlneam, îmi doream să primesc de la dânsa un sfat, să-mi împărtășească o amintire din închisoare, o faptă de curaj a celor care au pătimit în temnițele comuniste.

Doamna Aspazia era o persoană mistică, era ca un monah care trăia în mijlocul oamenilor, în cetate, și împlinea poruncile Evangheliei. Pe lângă lucrarea sa duhovnicească, am remarcat la dânsa și sentimente de patriotism, de om care-și iubește semenii și țara.

- Din cele ce v-a împărtășit, ce v-a impresionat cel mai mult?

- Toate cuvintele ei care erau legate de Biserică, de viața duhovnicească și de sentimentul patriotic mi-au făcut o impresie deosebită, prin faptul că mi-au arătat ce înseamnă să fii un credincios adevărat, un om adevărat și un român adevărat. Printre sfaturile care mi-au  plăcut foarte mult voi aminti două: să nu am idei triumfaliste că sunt ortodox și să nu-mi doresc să ajung sfânt mai înainte de-a ajunge om.

„Una dintre studentele

favorite ale lui Blaga”

- Părinte, ne puteți spune câte ceva despre viața Doamnei Aspazia?

- A urmat cursurile Liceului de fete „Elena Doamna” din Cernăuți din 1936 până în 1940, apoi Facultatea de Litere și Filosofie din Cluj, între anii 1944 și 1948. În perioada facultății, a conferențiat pe tema „Mântuitorul Iisus Hristos în poezia română” în cadrul Frăției  Ortodoxe Studențești Române din Cluj și a fost una dintre studentele favorite ale poetului Lucian Blaga. 

Doamna Aspazia a pledat pentru unitatea românilor, știind că această unitate – care se făcea în numele lui Dumnezeu – avea să salveze situația românilor, pentru că numai prin unitate confuzia politică putea să fie înlăturată, iar sărăcia din țară și disensiunile care apăreau atunci la nivel politic să fie depășite.

În iulie 1948 este arestată într-un moment delicat pentru dânsa, tocmai când își susținea examenele din sesiune, nefiind lăsată să-și termine lucrarea de licență. Primii 10 ani de detenție i-a petrecut la Mislea, Dumbrăveni, Miercurea Ciuc, iar în 1958 a mai primit încă 4 ani, pe care i-a executat în închisorile din Mislea, Jilava, Botoșani și Arad. În tot acest timp, idealul ei de patriotism nu a fost pătat. Chiar dacă cei care o torturau erau români, ea a avut întotdeauna această dragoste față de români, considerându-i pe toți ca fiind buni și făcând parte din familia ei ortodoxă.

În perioada detenției a văzut foarte, foarte multe atrocități, dar a reușit să-și păstreze echilibrul sufletesc, și acest echilibru s-a datorat comuniunii ei cu Dumnezeu, cu Sfinții și cu Maica Domnului. Cu puterea pe care a avut-o de la Hristos a putut să le ajute pe celelalte colege de detenție să se mențină pe linia de plutire firească. Gândiți-vă că între ele era introdusă câte o persoană care putea să trădeze și să furnizeze informații în detrimentul lor, și dânsa nu a vrut să se gândească la aceste aspecte, ci a căutat să fie deschisă și să-și manifeste dragostea față de Dumnezeu și față de aproapele.

După ce a fost eliberată, în 1958, s-a mutat în orașul Roman, și aici avea să se confrunte cu alte situații grele de viață: în 1977 îi moare mama, în 1987 îi moare soțul, apoi în 1998 îi moare fratele. Cu toate aceste drame, a rămas cu aceeași stabilitate psihică, aceeași stabilitate în credință, aceeași dragoste de neam. Era urmărită de Securitate, dar colegele pe care le avea, mai ales când a lucrat contabilă la cooperativa din Roman, au fost încântate de ea, și acolo unde se afla inspira același lucru: credință puternică, dragoste de Biserică și de neam.

O altă etapă din viața doamnei Aspazia se desfășoară imediat după 1990, când a început să participe la comemorările mucenicilor și mărturisitorilor din temnițele comuniste, numărându-se printre fondatorii Paraclisului de la Mislea.

„Împreună în Împărăția lui Dumnezeu”

- S-a chinuit foarte mult până să-și dea sufletul în mâinile Domnului. Ne puteți spune ceva despre luptele dânsei din această perioadă?

- A fost foarte puternică în fața acestor monștri, în fața acestor chinuri de la sfârșit, a putut să-i înăbușe în ea, nu a spus că o doare ceva. Nu era persoana care să spună astfel de lucruri.

Suferea mai mult pentru faptul că vârsta o aducea la niște neputințe trupești care cereau sprijinul persoanelor din jur, și măicuțele de la Mănăstirea Diaconești și de la Mănăstirea Paltin s-au îngrijit de ea. Dânsa a avut pudoare, a avut sensibilitate, nu suporta să vadă că nu se poate ajuta singură pentru îngrijirea ei firească. Cred că asta a fost o grea suferință, dar a reușit să și-o controleze, mai ales că oferea măicuțelor cuvinte de mângâiere. Practic, doamna Aspazia era cea care mângâia sufletește, inspira curaj și răbdare măicuțelor care o îngrijeau.

A avut un mare dor de a se întâlni cu Dumnezeu, inima ei era plină de dorul după Dumnezeu. A fost pregătită pentru acest moment, a fost pregătită să-L întâlnească, deși niciodată nu a uitat să spună că este o păcătoasă, niciodată! Cu toate că avea această idee că a făcut în viața ei și păcate, aștepta și dorea din ce în ce mai mult să-L întâlnească pe Dumnezeu. Faptul că nu se putea întâlni cu Dumnezeu cât mai repede o făcea să sufere.

- Ne puteți descrie atmosfera de la înmormântare?

- Atmosfera a fost dominată de această unitate de credință și de neam de care au dat dovadă toți mărturisitorii. Zic lucrurile acestea pentru că am asistat și la alte înmormântări ale unor persoane din rândul celor care au suferit în temnițele comuniste, și la toți am văzut un lucru: și-au dorit să fie împreună în Împărăția lui Dumnezeu. Doamna Aspazia, cât a trăit, și-a dorit să se reîntâlnească cu foștii ei camarazi și, între camarazii care erau atunci în biserică, s-au simțit momentele când ei erau în unitate și se rugau împreună pentru a depăși durerile și situațiile foarte dificile din închisoare. Același duh a suflat peste noi toți și la înmormântare – parcă eram mai români decât oricând, parcă eram mai creștini decât oricând. Ea a putut naște acest duh din momentul când eram în biserică și până când am condus-o la locul îngropării.

„Prin moarte către viața veșnică”

- Ce credeți că ar trebui să învățăm fiecare dintre noi din viața doamnei Aspazia?

- De la ea putem învăța în primul rând dragostea și evlavia față de Dumnezeu, care s-au manifestat în mod deosebit în rugăciunea proprie. Apoi, ea a vorbit despre Dumnezeu și despre sfinții martiri cu atâta convingere, încât trăiesc cu impresia că exemplul ei este foarte bun de urmat. Cine știe în ce momente istorice creștinii noștri vor trece prin încercări și vor avea nevoie de un astfel de exemplu pe care ea l-a oferit.

Aș vrea să mai vorbesc și despre unitatea pe care și-o dorea în Biserică și între fiii acestui neam. Nu am întâlnit în ultimii trei ani pe nimeni care să vorbească cu atâta claritate și cu atâta convingere despre importanța unității în Biserică. A știut să clarifice foarte bine ce s-a întâmplat la Sinodul din Creta din 2016, a știut să ne îndrume să stăm pe poziția corectă față de orice astfel de eveniment care poate să mai aibă loc în anii următori, subliniind importanța unității pe care trebuie să o păstrăm în Biserică.

Un alt fapt care m-a impresionat a fost curajul pe care l-a avut în fața morții. A fost foarte lucidă; știa că va trebui să treacă prin moarte ca să ajungă la viața veșnică. Curajul și răbdarea ei reprezintă un alt exemplu pe care trebuie să-l avem atunci când ne vom întâlni cu moartea, căci toți vom trece prin acest examen, și bine ar fi să avem nădejdea pe care a avut-o ea, tăria pe care a avut-o ea, pentru că știa că Dumnezeu este iubitor de oameni: este Cel ce iartă, dar pentru aceasta omul trebuie să fie pregătit prin spovedanie și împărtășanie.

Tațiana Vlad Guga,

prietenă din copilărie

„Să nu uitați niciodată

această priveliște!”

- Doamnă Tațiana, vă rugăm să ne împărtășiți câteva amintiri dragi legate de prietenia dumneavoastră cu Doamna Aspazia.

- De mică avea o revoltă împotriva comunismului. Mi-a povestit că într-o zi era cu bunicul patern din Basarabia, și a văzut cum peste Nistru se aruncau clopotele și turla bisericii, iar bunicul le-a spus nepoților săi: „Să nu uitați niciodată această priveliște, să nu uitați niciodată ce înseamnă comunismul!” – și i-a rămas adânc întipărită în sufletul ei această idee: comuniștii distrug bisericile. De aceea s-a inoculat și în sufletul nostru, încă de pe vremea când eram copii de 12-13 ani, această... nu numai frică, dar această groază față de comunism, pe care nu l-am putut accepta niciodată. 

Era foarte credincioasă. Încă din familie a primit o educație creștin-ortodoxă. Avea o voce foarte bună și melodioasă și cânta în corul bisericii împreună cu fetele, de altfel și în corul școlii, dar mergea la biserica Sfânta Parascheva și de multe ori la Mitropolie, unde era Facultatea de Teologie.  

Era și foarte îndemânatică. La orele de gospodărie se descurca perfect, ca și la orele de lucru manual. Aceasta a ajutat-o pe urmă în închisoare, unde a condus atelierele de lucru.

Era modestă, dar foarte hotărâtă. Când spunea ceva, era sigură că spune numai adevărul și nu accepta minciuna sub nici o formă.

Postea aspru. În zilele de post mânca după ora 15.00 și fără ulei. Eu i-am spus de multe ori că exagerează, pentru că, la vârsta ei, știu și eu, ar fi trebuit să se alimenteze mai bine, dar ea nu a acceptat.

- Care au fost idealurile pe care le-a avut în viață?

- Acesta a fost idealul nostru de viață: dragoste față de oricine, nu numai față de români; dar cu dragoste mai ales față de neamul nostru, gata oricând de jertfă pentru țară. Și idealul acesta l-am avut întreaga viață.

 

 

Citiți și Ultimele clipe ale Doamnei Aspazia Oțel Petrescu și întâlnirile cu Maica Domnului, Părintele Justin și mama Sfintei închisorilor, în grădinile Raiului. Mărturisirile emoționante ale maicilor de la Petru Vodă

 

 

 Maica Mina de la Diaconești,

fostă deținută politic

„Închisoarea a fost pentru ea

o cale spre desăvârșire”

- Maică Mina, ce v-a impresionat cel mai mult la doamna Aspazia?

- Faptul că a făcut 14 ani de închisoare. M-a impresionat această existență atât de îndelungă în închisoare și, după cum aveam să aflu mai târziu, cu anchetă grea – și apoi, pe neașteptate, cu o prelungire a unui domiciliu obligatoriu de 4 ani. Foarte, foarte greu! Toate aceste greutăți le-a depășit Aspazia. Se vedea la ea o tărie de caracter: închisoarea nu o frânsese, și nici eliberarea nu-și pusese amprenta de superficialitate asupra ei.

- Ce rol credeți că a avut închisoarea în formarea duhovnicească a dânsei?

- Ea a urmat tânărului bogat din Evanghelie, ce-și căuta desăvârșirea. Mântuitorul îi răspunde: „Dacă vrei să fii desăvârșit, vinde tot ce ai, ia-ți crucea și urmează Mie” cf. Marcu 10:21. Închisoarea a reprezentat pentru ea o cale spre desăvârșire, care a ajutat-o să renunțe la toate ale ei și a întărit-o duhovnicește. „Pazi” a acceptat închisoarea ca fiind venită de la Dumnezeu, ca fiind crucea vieții ei, și a înțeles să-și accepte de bunăvoie crucea, ca fiind totodată crucea neamului.

Despre închisoarea ei am aflat mai mult din ceea ce a scris după eliberare. Timpul pe care l-am petrecut împreună cu ea a fost foarte scurt; l-am parcurs uneori chiar fără cuvinte, prin bucuria de a fi supraviețuit greutăților prin care am trecut și de a ne regăsi din nou împreună.

„A înțeles că trebuie să-și

ducă crucea cu demnitate”

- Își iubea foarte mult neamul. Care era suferința dânsei privind neamul nostru?

- Marea suferință a ei, ca și a noastră, a tuturora, era aceea că se caută să ne rupă, să ne îndepărteze, să ne omoare propria noastră istorie, să nu o mai facă cunoscută copiilor. Generația mea, de la 11 până la 18 ani, făcea istoria românilor de două ori pe săptămână. Astăzi, copiii noștri nu-și mai cunosc propria istorie.

Asta era marea ei durere, dar și a noastră, a tuturor. Cum să-și iubească neamul copiii noștri, când nu-i mai cunosc istoria? Noi doream să realizăm atunci cărți de istorie elementară a Țărilor Românești, dar nu am putut s-o facem, pentru că a intervenit refugiul, ne-am dispersat și nu am mai fost în stare să publicăm nici măcar cărți de istorie elementară. Ai noștri nu știu nici cine a fost Ștefan cel Mare... Se știe doar că a fost un sfânt, dar toate luptele pe care le-a dus nu se cunosc. 

E foarte important să se tipărească cărți despre istoria românilor, astfel încât copiii să învețe în afara orelor istoria reală, lupta care a fost dusă la noi, pentru ca această luptă să rămână vie urmașilor noștri. Turcii voiau să cucerească Europa trecând prin țara noastră, pe care o considerau „un ciot”. Ei, uite că „ciotul” ăsta i-a împiedicat. Pentru că au fost la noi oameni ca Aspazia, care au biruit închisoarea grea și i-au biruit pe comuniști.

- V-a povestit probabil din perioada detenției. Ce a fost cel mai greu de suportat?

- Tot ce am aflat eu despre acea perioadă a fost nu din convorbirea cu ea, ci din cărțile pe care le-a scris. Din aceste cărți am aflat că cel mai greu a fost atunci când, după 14 ani de închisoare, când ea aștepta să fie eliberată, i s-a adus la cunoștință că s-a mai amânat starea de detenție cu 4 ani de domiciliu obligatoriu. Acesta a fost, de fapt, momentul cel mai greu al ei. Și o cred, pentru că, atunci când aștepți ani de zile acest moment, ca să fii scăpată din închisoare, să ți se spună, fără nici o condamnare sau justificare, că ți s-a prelungit cu niște ani de domiciliu obligatoriu! 

Dar asta făcea parte din crucea pe care ea trebuia să o ducă și pe care ea a înțeles-o și a acceptat-o. Era crucea ei. Atâta i-a dat Dumnezeu, și ea a înțeles că trebuie să o ducă cu demnitate.

Material realizat de

Ioana Maxim

Familia Ortodoxă

Imagini din viața sfintei: