ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!



Horia Alexandru Stoicanu din București, născut pe 29 septembrie 1949, nepot al lui Vasile Emanoil - comandant în Armata Regală a României în al Doilea Război Mondial -, este un scriitor și cantautor român a cărei operă e pe cât de prolifică și valoroasă, pe atât de puțin cunoscută publicului larg. 

Absolvent al Facultății de Litere din cadrul Universității București, promoția 1975, este un reprezentant al generației care a pus bazele mișcării folk din România. A compus pentru el însuși și pentru alți colegi de breaslă în manieră integrală (muzică și text). A publicat articole politice în ziarul „Dreptatea” în timpul evenimentelor din Piața Universității din 1990. Este autor al cântecului „Democrați, fiți cu toții frați!”, difuzat de la balconul Universității. 

Horia Stoicanu a tradus în limba română „Războiul iudaic” de Flavius Iosephus, publicat în foileton, fragmentar, în anul 1991, de revista „Convorbiri literare și critice”. A realizat traducerea și adaptarea în limba română modernă a capodoperei „Istoria ieroglifică” de Dimitrie Cantemir. Având o bogată activitate eseistică în presa online, pe blogul personal și pe social media, a publicat o parte dintre scrierile sale și în volum: „Lumea lui Dumnezeu”, „Povețe și povestioare”, „Prin dimineața unei muzici”. 

În palmaresul muzical, pe lângă cântecele „Lapte de lupoaică” și „Sala pașilor pierduți” apărute pe discurile de colecție „Cenaclul Flacăra” (vol. 4 și 10), a imprimat în 2010 un album de autor cu 12 piese din creația personală, prezentate în premieră, cu titlul de „Cireșe amare”. Horia Stoicanu a plecat la Ceruri în ziua de Buna Vestire a anului 2020 și odihnește în cimitirul Ghencea Militar I. Opera lui este departe de a fi difuzată și cunoscută la nivelul valorii sale, motiv pentru care ne propunem acest demers recuperator, începând de astăzi, 29 septembrie, ziua în care îndrăgitul om al cuvântului și cântului ar fi împlinit 71 de ani pământești.
 
TREI DRUMURI
 
Din trăite, din cărți și din auzite am deslușit trei drumuri largi care duc la credință. Destui au oarecare rudimente deprinse din familie sau de la școală, repede trecute în memoria pasivă și manifestate doar prin tradiție, pe la soroace, de marile sărbători sau când au parte de ghinioane.

Dacă e să fie mai mult, rămân ca o bază, fără să însemne că alții nu pot ajunge în final la același liman. E perioada când se pregătește bagajul.

Primul drum e cel al rațiunii. Logica te duce de mână, văzând că empirismul, pozitivismul și mai nou scientismul conduc la rezultate parțiale, deseori negate prin alte și alte descoperiri, la nesfârșit. În plus, marile descoperiri științifice au nevoie de credit. Trebuie să te bizui de pildă că atomul a fost fisionat, deși nu ai nici cel mai modest mijloc să verifici. Așa stau lucrurile și cu teoriile cosmogonice, rămase simple ipoteze în lipsă de ceva mai bun, dar bucurându-se de renumele cutărui fizician, astronom etc.

Toată viața omului se sprijină de altfel pe încredere, de la creditul financiar la însurătoare sau la simpla apelare la un meșteșugar. Merg cu ceasul stricat la ceasornicar fiindcă îi dau credit că e capabil să îl repare. Cele mai multe lucruri nu cad sub puterea noastră de a le proba și vrem, nu vrem, recurgem la încredere. Cred că va fi. De la încredere pornind și judecând în perspectivă largă, se ajunge la credință. Nu poți duce raționamentul la capăt fără să conchizi astfel.

A doilea drum , mai puțin umblat și cu mai rari călători este al revelației. Se întâmplă chestii dincolo de voința sau chiar de speranța noastră, asimilate cu miracolele. Chiar dacă vine cineva și spune că orice minune are explicația ei naturală, chiar dacă mulți alții o ironizează, omul știe ce a văzut, a auzit, a simțit și nimic nu-l va determina să le tăgăduiască, până la capătul vieții. De asemenea, toți marii medici afirmă că priceperea medicală dobândită a contat infim în reușita operației și că mâna lui Dumnezeu a lucrat spre succes. Nu mai spun de artiști. Încă nu am întânit unul să nu recunoască cinstit că dacă a dat la lumină ceva cu adevărat acătării, nu a fost chiar spre surprinderea lui și altcineva a scris, a pictat, a compus. Scopul credinței nu stă în a constitui un corp logic noncontradictoriu, dar să aducă pacea minții și liniștea sufletului.

Să zic, drumul revelației se arată ca cel mai norocos și mai lipsit de îndoieli.

Al treilea este al durerii. Pe cuprinsurile largi ale suferinței omenești, când se pierd părinți, copii și persoane iubite, cerul se întunecă și orice speranță dispare. Când o boală incurabilă torturează trupul, înfrângerea se ridică în singurătatea flacării ei. Este undeva o nădejde ? Îi vom mai revedea cândva ? Se va curma chinul de neîndurat într-un sfârșit ? 
 
La capătul disperării apare Dumnezeu.

Încă nu am întălnit și nu am auzit pe cineva să ajungă aici prin teroarea inspirată de forțele naturii, cum grăiește materialismul. Furtuni, inundații, cutremure se întâmpină cu semnul crucii și trec.

Din nefericire, nu toți sunt înzestrați cu simțul sacrului. Din fericire însă, cei mai mulți. Este darul hărăzit fiecăruia în loc de inteligența matematicianului sau talentul artistului.

Un ateu nu inspiră niciodată furie sau dispreț. E privit cu compasiune, ca lovit de o infirmitate, mai des însă ca un spirit infantil, dornic să se afirme cumva, măcar ca detractor al credinței celorlalți.