La Biserica Sfântul Apostol Andrei din Durlești a fost inaugurată o troiță în memoria deportaților și tuturor victimelor regimului sovietic de ocupație, ctitor fiind Margareta Spânu-Cemârtan, deportată și ea la vârsta de doar șapte ani, informează TVRMoldova.

Potrivit sursei citate, Margareta Spânu-Cemârtan are 78 de ani și a fost deportată în anul 1949, împreună cu fratele mai mare, tatăl și bunica, în regiunea Kurgan. 

„Am îngropat acolo foarte mulți oameni, nu rezistau la frig și foame, dar noi am rezistat, iată fiind fără mamă am rezistat și ne-am întors acasă. Acasă ne aștepta aceeași Siberie, același calvar, nu ne-au întors absolut nimic", povestește Margareta Spânu-Cemârtan.

Mărturia Margaretei Spânu-Cemârtan despre ziua deportării și despre drumul spre Siberia se găsește în cartea document „Să nu ne răzbunați! Mărturii despre suferințele românilor din Basarabia, adunate de monahul Moise”. „La Bălți ne-au descărcat la gară și mașinile s-au dus. În gară, cât vedeai cu ochii erau numai deportați. Veneau căruțe și îi descărcau și iar se duceau după alții și n-aveau unde să-i puie. (...)

Seara ne-au adunat pe toți și ne-au încărcat în niște vagoane pentru vite: peste tot locul balegă, paie și murdărie! De o parte și de alta erau câte un rând de polițe și două ferestruici cu gratii. Nu încăpea om printr-însele, dar totuși erau și acelea cu gratii! 

Oamenii au intrat cum au putut, și-au așternut bagajul jos și s-au culcat pe bagaje. Aer nu era, că ușile le-au închis imediat. Când nădușeai de tot sau nu mai puteai de atâta duhoare, te duceai să sufli oleacă la fereastră.

Așa am mers spre Siberia. Tot la trei zile o dată opreau trenul în vreo gară și îl alimentau cu apă. Pe urmă, dădeau voie să iasă câte unul din fiecare vagon cu căldarea, să o umple. Dar cât era o căldare cu apă la treizeci și cinci de oameni?! Ne ajungea pe o zi, cu țâra, pe urmă iarăși sete și sete, mai ales că primeam de mâncare, tot la trei zile, niște pește sărat. (...)

Asta a fost cu mine, cu copilăria mea...Și ca mine  au fost mii, chinuiți și loviți, căci un copil orfan nu e decât o lacrimă amară, un dor neîmplinit, o pasăre fără aripi...”

 

Margareta Cemârtan-Spânu, „Pasărea fără aripi”, din volumul „Să nu ne răzbunați! Mărturii despre suferințele românilor din Basarabia, adunate de monahul Moise”,  editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2012, pag.25-27, 29-30”.

Conform datelor oficiale, în ziua de 6 iulie 1949, au fost deportate în Siberia 11 293 de familii din Republica Moldova sau peste 35 mii de oameni. Sursele neoficiale afirmă că aceste cifre nu reflectă întreaga proporție a dramei basarabenilor, deoarece numărul victimelor deportărilor a fost calculat reieșind din trei membri ai familiilor. Se știe însă că au fost ridicate familii cu 7-8 și chiar 14 copii.

Familiile erau acuzate de „colaborare cu fasciștii” sau de „apartenență la partidele burgheze românești sau la secte religioase ilegale”.