Un duh de sobrietate și unitate a plutit sâmbătă peste Piața Regală, peste cei ce l-au însoțit pe Rege până la Patriarhie și de acolo spre locul său de odihnă. Băteau clopotele ca la începuturi, a fost ceva rupt de timp, fluid.

Mă tot întrebam de unde au ieșit toți acești oameni frumoși? Mii de români au uitat de probleme, de griji, s-au impregnat de noblețea momentului înregimentați la catafalcul Regelui. Am văzut ochi în lacrimi dar nu tristețea prima, era ceva ce îți dădea fiori. Un gest colectiv în fața nobleței unui om, smereniei luminate acum de mulțime. Eram cu toții acolo și nimic nu mai putea atinge demnitatea frumoasă ce ne adunase împreună.

Momentul a depășit prin revelație manifestarea unei opțiuni politice. A fost o întoarcere a istoriei. A fost dovada că peste ani doar ce este curat urcă la cer. Doar tămâia frumos mirositoare a caracterului nobil. Poate și un semn de călăuzire pentru noi cei rămași, chipul simbolic al unei Românii în care am putea să trăim.

Regele a avut toată răbdarea din lume în fața mitocanilor istoriei. De la cei care discutau cu pistolul pe masă în 1948 la stăpânii noștri de după 1989. Slujba soborului a sunat mai mult ca oricând natural în Piața unde s-a îngenuncheat pentru Basarabia în 1940, pe unde au trecut tancurile roșii ce ne-au zdrobit obiceiurile, unde s-a murit în urmă cu 28 de ani.

Sâmbătă, în Piața Regală, mai marii hoției dar și noii aspiranți și-au văzut neputința deșertăciunii lor, așa îmi place să cred. Mi-aș fi dorit să îi topească definitiv momentul de grație, preotul tămâind să le ardă definitiv parcimonia din suflete. Un semn al vremurilor tot au primit... 

Și mai cred că sâmbătă prin plecarea Regelui ne-am recăpătat o parte din istorie, prin identificarea noastră cu demnitatea și credința sa. Am primit o certitudine: după toate contorsiunile istoriei aluatul încă există și așteaptă să dospească. Este nevoie doar de curaj. Doamne ajută-ne!