„Jimboiu era unul din cei mai curați… Am înțeles că el a ajuns să trăiască stările de care vorbesc Sfinții Părinți” – Părintele Mihai Lungeanu

Gheorghe Jimboiu s-a născut la 18 Octombrie 1921, în comuna Vela de lângă Craiova. Este arestat pentru activitate legionară prima oară în 1941, iar apoi în 1949, ca student al Academiei Comerciale din Brașov. S-a distins prin ținuta demnă, smerenie, cugetare și dăruire sufletească, prin trăire și chibzuință. Între 1944-1949, a condus studențimea din Brașov, pregătind Rezistența anticomunistă. Arestat și torturat un an de zile, a primit 15 ani de muncă silnică. Era un ascet și un luptător în egală măsură. Împreună cu Valeriu Gafencu s-a decis să slujească toată viața pe Hristos și Biserica Sa.

"În discuții repetate căutau amândoi coordonatele creștinismului viitor și metodele de realizare. Amândoi erau plini de duh, dar Valeriu excela în cuvânt, iar Gheorghe în faptă.” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, Ed. Christiana, București, 2006, p. 153). Dumitru Bordeianu mărturisește că trecând prin reeducările de la Pitești și Gherla a ajuns demonizat. Cu ajutorul lui Jimboiu a reușit să se elibereze de duhul necurat care îl stăpânea de 4 ani. Are șansa să-l cunoască pe acest tânăr cu o figură de ascet răsăritean, din care radia lumină, bunătate și o putere de înger. "Jimboiu era poate cel mai strălucit elev al lui Gafencu, îmbinând în modul cel mai armonios concepția legionară, credința ortodoxă și setea de cunoaștere intelectuală… Am cunoscut în viața mea fel de fel de oameni, atât înainte cât și după detenție, dar n-am întâlnit un altul, indiferent de vârstă sau pregătire, care să înțeleagă Ortodoxie și să iubească pe Hristos ca Jimboiu.” (Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaștina disperării, Ed. Scara, București, 2001, p.371).

Avea dragoste de oameni indiferent cine erau ei, prieteni sau dușmani, dusă până la sacrificiul de sine. Bordeianu, comunică cu el, își deschide sufletul, care era împovărat și greu de piatră. Până la Paștele anului 1954 (era în Postul Mare), a trăit zilele unui calvar îngrozitor. "Cu cât se înmulțeau discuțiile dintre mine și Jimboiu, cu atât tortura mea era mai de nesuportat. Așteptam în fiecare zi să mă trezesc nebun din puținul meu somn… Cu o zi înainte (în Vinerea Mare), mă rugasem, atât de adânc cum poate nu am făcut-o niciodată în viața mea; în acelaș timp, trăiam și disperarea că rugăciunea nu mi-e ascultată. Sâmbătă spre miezul nopții, m-am apropiat de fereastră și în clipa aceea am auzit clopotele bisericii din Gherla sunând orele douăsprezece, anunțând slujba Învierii. Am căzut în genunchi, cu mâinile încrucișate pentru rugăciune și am strigat din adâncul sufletului meu: ”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mărturisesc că Te-am ofensat, dar Tu Doamne, știi că am ajuns la marginea suferinței și răbdării. Nu mai pot! Fă cu mine ce vrei Tu! Eu am fugit de la Tine, Doamne, dar mă rog Ție din toată ființa mea, de este cu putință, iartă-mă și învie sufletul meu pentru că eu cred nelimitat în învierea Ta. În clipa aceea, toată ființa mea s-a cutremurat și din ochi a început să-mi curgă șiroaie de lacrimi. Printre lacrimi am mai putut rosti: "Doamne fie-ți milă de mine!” N-am apucat să termin aceste cuvinte, că tot trupul mi-a fost cuprins de un tremur și o svârcolire ca a posedaților și am simțit cum din sufletul și trupul meu a ieșit și m-a părăsit o putere străină. Era duhul satanei, care mă muncise și mă stăpânise timp de patru ani de zile… De Înviere, Dumnezeu mă vindecase și mă înviase și pe mine… M-am ridicat de pe ciment; ca o apariție din lumea visurilor, în fața mea stătea Jimboiu. L-am îmbrățișat, spunând din toată inima: "Hristos a înviat!” "Adevărat a înviat!” mi-a răspuns plin de duioșie. Am plâns o vreme, amândoi. În viața mea n-am simțit pe nimeni așa de aproape ca, în acea clipă pe Jimboiu. "(ibid. p. 381-384).

Mai avea câteva zile până la eliberarea din Aiud, dar s-a stins, conștient, împăcat, fără oscilări și încredințat că în lume va birui Hristos. "Sunt convins (mărturisea P. Liviu Brânzaș) că acest trăitor profund al lui Hristos (Gh. Jimboiu) a fost trimis la Aiud, de Pronie ca să văd cum se apropie de moarte un om care a pășit peste pragul sfințeniei…Viața lui Gheorghe Jimboiu a fost o ardere de tot, bine plăcută lui Dumnezeu, El trebuie să intre alături de Valeriu Gafencu și de alți tineri români morți în închisoare, în galeria sfinților români, care au trăit o tinerețe sfântă, încununată cu jertfă supremă pentru învierea neamului românesc, constituind înălțătoare pildă pentru generațiile viitoare. ” (Pr. Liviu Brânzaș, op. cit. p. 226; 308).

A trecut la Domnul in data de 27 mai 1963. Veșnica lui pomenire!

Prof. Gheorghe Constantin Nistoroiu

Sursa: MARTURISITORII