Colonelul în rezervă Petru Huțan, supraviețuitor al Masacrului de la Fântana Albă, a povestit într-o înregistrare realizată de ziaristul Victor Roncea în urmă cu 7 ani cum s-au desfășurat evenimentele de la 1 aprilie 1941, când 3.000 de bucovineni au fost uciși de grănicerii sovietici, respectiv trupele NKVD.  Supraviețuitorul a spus că românii care voiau să meargă în țara natală au fost pur și simplu masacrați de soldații sovietici, care trăgeau în ei ca „după iepuri”.

Petru Huțan, unul dintre supraviețuitorii masacrului de la Fântâna Albă, a povestit cum s-au defășurat evenimentele în data 1 aprilie 1941, chiar la una dintre comemorările de la locul faptei, azi aflat în Ucraina.

 

Bătrânul a precizat că românii vroiau doar să se întoarcă la patria mama, după ce și germanilor li s-a permis acest lucru. Pe atunci tânărul Petru, împreună cu tatăl său, au încercat să ajungă în România, unde urmau să-și aducă apoi rudele după ce făceau o cerere pentru reîntregirea familiei, scrie ziaristionline.ro.

„Când coloana s-a îndreptat către frontieră, a venit o subunitate de cavalerie, un pluton de călăreți – calmuci sau gruzini. Aceștia s-au împărțit în două, o parte spre stânga și o parte spre dreapta, fără să zică nimic. Deodată s-a tras o salvă de gloanțe de mitralieră automată, de ne-au piuit deasupra capului gloanțele. Tata îmi spune să stau, să nu mai înaintăm. Lumea, fredonând cântece patriotice a înaintat, însă noi nu am înaintat, la fel și cei din spatele nostru. În momentul când a doua salvă de armă automată a fost trasă, a fost trasă direct în oameni. Noi am stat acolo, că spre noi nu trăgeau, deoarece la început au luat la țintă capul coloanei. Au început să se vaite oamenii, copiii strigau că au fost împușcați, iar noi ne-am despărțit de coloană și am mers înapoi la Siret. Pe malul Siretului am găsit niște răchiți mari care erau pe malul apei și dedesupt erau niște răgălii și acolo am intrat, ascunzându-ne acolo. Tata a spus: <De aici nu mai plecăm până la noapte! Băi copile, uite ce facem, să ne ferim, nu cumva să ne întâlnim cu cineva – să nu știe nimeni că am fost acolo!> Pe șosea alergau ăia cu caii, împușcau, trăgeau cu mitraliera, dar o parte din cetățeni au zis să mergem acasă, că noi nu mai mergem spre frontieră, însă călăreții au început să alerge după ei. Dacă părăseai șoseaua, te împușca, trăgea după tine, ca după iepuri. Călăreții toată noaptea au galopat și tras. Erau oamenii cu copilași… Eu am stat acolo până s-a înnoptat, după care am plecat spre casă, pe marginea râului, ferindu-ne să nu ne întâlnim cu nici un individ indiferent ce ar fi. De pe marginea apei noi vedeam toată panorama către șosea, către Cupca și Suceveni. Când oamenii ieșeau pe câmp, aștia îi împușcau. Îi vânau ca pe iepuri. Am mers pe marginea râului, până am dat de un pârâu care ducea în gospodăria noastră. Când am ajuns acasă, mama, fratele și bunica, stăteau și așteptau. Ei știau ce s-a întâmplat, dar nu știau dacă noi am ajuns până în frontieră sau nu sau dacă suntem împușcați. Pe 13 iunie au început deportările…”, a povestit colonelul în rezervă Petru Huțan, care avea 14 ani la momentul masacrului. 

În anul 1944 acesta a ajuns în România unde a și rămas, stabilindu-se în cele din urmă la Iași. El s-a întors pentru prima dată la Fântâna Albă abia în 2012, la 71 de ani de la masacru.