La opt ani de la plecarea la Rai a marelui Romulus Vulpescu, m-am dus la Bellu să îi aprind o lumânare, să îi pun o panglică tricoloră pe cruce și să mă reculeg – așa cum o fac, de altfel, din când în când – la mormintele unor mari spirite ale culturii române, pe care, în foarte mică parte, am avut darul să-i întâlnesc. Cunosc bine, tot bătându-l la pas, acest țintirim – ce s-a vrut din timp în timp a fi un panteon al românilor – și, de aceea, din amor rănit și dezgust, ticluiesc de ceva vreme un eseu despre ceea ce s-ar putea numi „veșnica luptă de clasă”: i) îngroparea a tot felul de mitocani ori de simpli anonimi în locul unde și-au găsit odihna destui dintre cei care au sporit, prin viața lor, zestrea națiunii și ii) profanarea incalificabilă a unor morminte (bunăoară, șterpelirea efigiilor lui Ștefan Ciubotărașu și Emil Gârleanu, a busturilor lui Jean Georgescu și Petre Pandrea).

 

Dar, despre Cimitirul Bellu ca atare, altă dată.

 

În general, la plecare aprind o lumânare și la mormântul lui Nae Ionescu, mentorul generației naționaliste interbelice. Mergând, pe aceeași alee, spre capelă și intrarea principală, pe mâna dreaptă își doarme somnul de veci V. Voiculescu, doctorul fără de arginți, poet al transcenderii frumosului spre Adevăr și, mai ales, mărturisitor al dreptei-credințe, căruia i-a fost dată o caznă de Iov, la peste 70 de ani, în temnițele bolșevice. În 1993 a fost ales membru post-mortem al Academiei Române. Frumoasa cruce a acestuia, înclinată la 45 de grade, zace între buruieni, departe de parcela protocolară a academicienilor – atât de pestriță în ceea ce privește valoarea celor adunați acolo, ca într-o rezervație de stârvuri.

 

Recunoștința și cultul marilor oameni ai culturii sunt atribute ale unor națiuni vitale – nu este cazul națiunii noastre, ai cărei morți iluștri sunt, în mod evident, mai vii decât viii. Apropo, cred că nu se cunoaște cazul academicianului B. S., care, din fonduri proprii, a restaurat mormintele din Cernăuții românești ale unor membri ai Academiei Române – nici acum neștiindu-se, chipurile, cine au fost autorii actelor de vandalism. Iar de dragul mențiunii, B. S. nu are nici păduri de tei, nici fabrici de medicamente – așadar, măcar declarația lui de avere corespunde realității.

 

Starea jalnică a mormântului lui V. Voiculescu a îngroșat un mai vechi, irepresibil gând disprețuitor (și) față de secția de filologie și literatură a Academiei Română. Față de prăbușirea grotescă a literaturii române după 1990, secția în chestiune nu avea decât o singură menire: recunoașterea meritelor marilor scriitori încă în viață și, corolar, promovarea operelor de autentică valoare. O privire sumară ne arată că această menire a fost împlinită doar în foarte mică măsură. Bunăoară, cum și-au permis niște mărunței să nu-i ofere lui Romulus Vulpescu, poate cea mai complexă personalitate a literaturii române postbelice – poet, prozator, dramaturg, eseist, traducător, editor, fără a mai vorbi de talentatul om de teatru și film și de înflăcăratul om al cetății –, încununarea binemeritată: ocuparea în Academie a fotoliului lui Tudor Vianu sau Alexandru Rosetti – magiștrii primei lui tinereți? Sigur, Academia Română nu cunoaște practica succedării pe scaun, asemenea Academiei Franceze, dar, recunoașteți, retoric sună frumos. Celălalt magistru al lui Vulpescu, Ion Barbu, a fost ales membru post-mortem în 1991. Cu Vulpescu trebuie să se întâmple, acum, același lucru, spre recredibilizarea acelei secții, păstorite din timpuri imemoriale de Eugen Simion.

 

Cunoaștem cum Eugen Simion s-a opus primirii în Academie a lui Romulus Vulpescu, atunci când acesta din urmă încă se mai afla în viață. Cum putea fi totuși primit un mare scriitor, adevărat făuritor de limbă – riscau probabil a fi efectuate comparații dezavantajoase pentru cei deja aflați în secție.

 

Cazul Vulpescu a murit în fașă, dar nu este izolat.

 

De trei ori pornit procesul de alegere a lui Dinu Săranu, cum-necum, acest proces a fost înfundat de același Eugen Simion, invocându-se faima lui Săraru, vezi Doamne, de ceaușist înrăit. În schimb, se încearcă, a doua oară, proptirea obscurului Virgil Tănase în saltul peste gardul de sârmă de pe Moxa, din dosul Academiei. 

 

Îmi amintesc un episod din ultima clasă de liceu, când, la Colegiul Național „Mircea cel Bătrân” din Constanța, și-a făcut apariția P. T. F., membru de onoare al Academiei Române, chimist, care, din când în când, se voia și eseist. După un prim contact contondent, în care m-a criticat pentru un interviu pe care îl dădusem în Adevărul și pentru că nu aveam căsuță poștală și fax (de!, nu le puteam avea pe toate la 18 ani!), P. T. F. a susținut o așa-zisă conferința în cancelaria Colegiului. Nu mai rețin exact despre ce a vorbit, cu toate că mă căznisem să fiu atent, dar după ce a terminat, membrul de onoare al Academiei Române, față cu lipsa oricărei reacții din partea audienței, m-a prins cu vederea peste ochelari și m-a întrebat dacă nici măcar eu nu aveam nimic de zis – eu care ziceam atâtea în stânga și-n dreapta, la presă ori de-aiurea. „– Domnule academician – nu știam pe-atunci că formula impusă de adresare este „membru de onoare al Academiei Române”, și nu „academician” –, sunt un om de bun-simț, despre chimie, deși nu despre ea ați vorbit, nu am ce să vă întreb, pentru că nu este domeniul meu de interes. Despre ce ați vorbit, tot nu am ce să vă întreb, probabil că ați fost într-atât de clar, încât nu ați lăsat loc de nelămurire. Dar ceva aș vrea totuși să vă întreb, în calitatea în care m-am adresat dumneavoastră. Cum se poate ca un cărturar rarissim ca Romulus Vulpescu să nu fie, nici măcar post-mortem, în Academia România?/ –  Din cauza părerilor lui politice, de-aia!/ – Păi n-ar trebui ca acelea să nu conteze în aprecierea unei opere?/ – Tocmai acelea contează!”

 

În fața unei asemenea sentințe, rostite de un individ care ținuse să se laude că acel de tristă amintire Traian Băsescu îl încoțopenise prin nu știu ce comitet ori comiție, mi-am zvântat cel mai sincer rictus de silă și am părăsit acea adunare improvizată, care, prin nejustificata – să nu zic de-a dreptul stupida – sobrietate impusă de vorbitor, ajunsese să semene întru totul cu un parastas. În viu.

 

Într-adevăr, naționalistul Romulus Vulpescu poate că ar fi avut, de-ar mai fi trăit și-ar fi fost membru al Academiei, soarta altui naționalist, maestrul Eugen Mihăescu, pe care, de ceva timp, se căznesc aceiași mărunței să-l supere, doar-doar o pleca unde o vedea cu ochii, lehămetit de tot felul de prețioase consilii de onoare – coterii închipuite în inchiziții gata să osândească nemilos fluieratul în biserică, dar nu dezonorarea. În fine, ce nevoie să fi avut de galoane poetul care a scris: Și-ntr-un sughiț expiratoriu/ Am să profer un ultim ‹‹ merd’ ››!

 

*

 

Cititori dumneavoastră, nu cred că ne mai permitem, doar cu patru mari scriitori în viață – Ileana Vulpescu, Dumitru Radu Popescu, Nicolae Breban, Dinu Săraru –, să mai cultivăm mizele mici și vanitățile infantile. Dincolo de toate împăunările excrementaliștilor publicați pe la șutita Editură Politică, în ultimii treizeci de ani au apărut puține scrieri de autentică valoare, ce au răzbit totuși prin buruiana maculaturii. 

 

Revin la recunoștință. Nu este în niciun caz o stare punctuală, pasivă, carevasăzică doar simpla recunoaștere a unor merite. A fi recunoscător – ca individ și ca societate – înseamnă a nu mai putea face abstracție, de la un punct încolo, de subiectul recunoștinței. Astfel, un om care și-a adăugat valoarea, ca spor, la viața națiunii, trebuie nu numai să binemerite formal, ci să fie implicat în mersul societății, ca parte a conducerii ei sau ca bătrân al neamului. 

 

Acum mai mult decât oricând, îmi permit, ca iubitor al literaturii națiunii mele și ca admirator al operei lui, să-l dau exemplu pe Dumitru Radu Popescu. Ați auzit de prezidarea de către Dumitru Radu Popescu a unei comisii de elaborare a curriculelor pentru orele de literatură română, în care cuvântul dumisale să precumpănească? Ați auzit de consultarea lui în cine știe ce probleme care să țină de mersul culturii? L-a întrebat vreo autoritate publică ori măcar vreun jurnalist: „Domnule Popescu, încotro a luat-o căruța noastră?” Totuși, care scriitor ar putea răspunde mai bine decât D. R. Popescu, în ale cărui cărți mișună lumi întoarse pe dos, păcate devenite pe nesimțite virtuți? Dincolo de instrumentele lui predilecte – mitul ordonator, alegoria, căutarea arhetipurilor –, discutate și răsdiscutate de critica literară, ceea ce totdeauna m-a tulburat – mai ales – în romanele marelui nostru prozator este categoria grotescului. Și, iată, nu se știe cum și când, scurs din slove, grotescul ne-a infectat realitatea. România toată-i un bestiar, precum o comunitate din cutare scriere a lui D. R. Popescu. Doar priviți prin prejurul dumneavoastră: asemenea personajelor lui, unii indivizi din societatea noastră au luat-o razna și, mai crunt, au puterea să impună această raznă ca standard, iar fiecare dintre noi ajunge, în lipsa oricărei comunicări veritabile, să se manifeste isteric, fiind obligați, prin racordarea la societate, să acceptăm scenariul psihozei colective și, încet-încet, sub zodia gregarului, întronarea anomaliei ca normalitate. Finalul nu poate fi decât o autonimicire grotescă.

 

Arătând acestea, nu pot decât să-i dau dreptate lui D. Micu: „Dumitru Radu Popescu a rupt toate frânele creativității, a dărâmat toate zăgazurile din calea invenției, fără a nimici însă realismul. A substituit doar oricărui realism limitativ, chiar și celui mai puțin rigid, realismul nețărmurit.” (Scurtă istorie a literaturii române, III, Ed. Iriana, 1996)

 

Revenind la căinările mele, poate că este mai bine pentru D. R. Popescu să nu fie deranjat din liniștea senectuții lui. Să ne amintim doar cazul lui Nicolae Breban, adus de Radu Boroianu ca spiritus rector la Institutul Cultural Român desprins mai mult mort decât viu din ghearele excrementaliștilor fără operă ai lui Băsescu. Firește că Radu Boroianu este un intelectual autentic, în timp ce Horia Roman Patapievici este un impostor, iar Nicolae Breban, un mare scriitor, în timp ce Mircea Cărtărescu, un simplu autor – nu acestea au contat. Un neica nimeni, trezit din glodul uliței la șefia Comisiei de Cultură a Senatului, a semnat în 2017, cu pixul cu care își scotea negreala de sub unghii și cu sprijinul liderilor majorității parlamentare de atunci, aruncarea ICR din nou în țarcul mizelor mici.

 

*

 

Ștefan Paraschiv (n. 14.04.1997, Pitești) este un jurist și publicist român. A absolvit Colegiul Național "Mircea cel Bătrân" din Constanța (2016) și Facultatea de Drept a Universității din București (2020). În prezent este masterand în Guvernanța afacerilor europene și internaționale la Facultatea de Drept a Universității Paris 1 Pantheon Sorbonne și la cea  a Universității din București. A editat între 2015 și 2019, în calitate de redactor-șef revista de cultură (arte, istorie, drept) Manifest Românește, singura din mediul universitar (cinci numere). Semnează, din 2012 și până în prezent, în diferite publicații care promovează spiritul național, spiritualitatea ortodoxă și drepturile și libertățile individuale. Începând cu 2020 derulează proiectul editorial "Corneliu Rudescu - Restitutio", îngrijește arhiva scriitorului Romulus Vulpescu și pe cea a regizorului Petre Bokor și s-a alăturat echipei ActiveNews.