O liniște nefirească domnește în cea mai mare parte a media în jurul legislației care va reglementa exploatările de gaze din Marea Neagră. Cu o excepție notabilă, site-ul România Curată care a publicat numeroase articole pe această temă sub semnătura lui Lucian Davidescu, subiectul e expediat la categoria „și altele” sau nu este tratat deloc de marile televizuni și principalele ziare românești. In curând, Camera Deputaților în sesiune extraodinară va încerca să tranșeze chestiunea dar n-am văzut până acum vreo debatere serioasă pe tema stimulentelor pretinse de investitori și așa-ziselor beneficii pentru economia locală. De ce se întâmplă așa ceva nu aș putea spune cu exactitate dar se pot face câteva presupuneri.

 

În primul rând, factorii de decizie se tem că o dezbatere va dinamita o decizie ce pare deja luată. Iar spre deosebire de problemele din justiție, unde pasiunile sunt maxime și se face risipă de argumente, în ceea ce privește exploatările din Marea Neagră consensul pare cuvântul de ordine, cel puțin atâta vreme cât șeful principalului partid de opoziție deplânge lentoarea cu care legea se deplasează spre adoptare iar al doilea partid de opoziție, cel care își făcuse o tema predilectă din ecologie, e foarte cuminte acum. Cu alte cuvinte, cum majoritatea politicienilor din toate taberele nu sunt în principiu în dezacord pe acest subiect, nu există presiuni dinspre aceștia pentru a ieși în media cu declarații și analize și a se construi dezbateri.

 

De ce nu au însă principalele instituții media pe agenda acest subiect din proprie inițiativă, de ce nu apar analize, dezbateri și articole pro și contra? Posibil pentru că analizele care apar în media sunt de regulă gândite că instrument de lobby. Doar nu va gândiți că ditamai analiștii plătiți cu bani grei se pun la treabă pentru a deschide ochii cititorilor absolut pro-bono. Cei care „scapă”analize în media o fac de regulă pentru a influența opinia publică dar până a ajunge aici ar trebui să existe două tabere de dimensiuni aproximativ egale sau o opinie majoritară deja conturată ce ar trebui influențată. Dacă s-ar ajunge în curând la opinii pro și contra exploatării (din motive ecologice sau din rațiuni ce țin de costuri/redevențe și oportunitate) atunci am avea și analizele sosite prompt. Dezbaterile lipsesc pentru că marile partide par pe aceeași lungime de undă iar în ceea ce privește articolele „contra” sau măcar a celor de informare în care să se regăsească și opinii contrare curentului putem bănui că există un oarecare embargou din partea factorilor de decizie din redactii pe ideea că „acum nu e momentul”, „tema e prea sensibilă”, „să vedem cum iese legea din Parlament”. Gazul din Marea Neagră nu este precum aurul de la Roșia Montană, unde se investea masiv și în curentul ecologist și în cel privind oportunitatea exploatării și beneficiilor pentru statul român/locuitorii din zonă.

 

Așa că până în prezent știm doar că investitorii solicită avantaje fiscale cam nefirești ca să fiu blând și că promit oarecum pielea ursului  din pădure. Mai exact, companiile care au drept de concesiune vor că redevențele să rămână la valorile procentuale actuale iar statul să renunțe la impozitarea veniturilor excepționale. Dacă vă amintiți, la privatizarea Petrom analiștii consultați au recomandat fixarea redevențelor la cotatia titeiului de aproximativ 20 dolari pe baril (acestea sunt între 3 și 13% din valoarea producției), sume înghețate pentru o perioadă lungă pentru că „barilul oricum nu mai crește”. Ei bine, a tot crescut, până a ajuns la un moment dat aproape de 150 dolari iar statul a contemplat atunci ditamai gaura. Pentru a mai recupera din pierderi, autoritățile au taxat în 2013 producția excepțională ca urmare a liberalizării prețurilor la gaze, adică 80% din tot ce se vindea cu mai mult de 85 lei/MWh. Ei bine, acum investitorii ar vrea să plătească redevențe ca în ultimii ani, deși legea ar trebui modificată pentru că au trecut de multișor cei 10 ani bătuți în cuie la privatizarea Petrom și, mai mult, să nu plătească nicio taxă pe profitul excepțional. De ce ar acceptă statul român așa ceva? Pentru beneficiile scoase cam din pix aduse economiei locale-adică la fiecare loc de muncă creat din exploatare vor urma alte 43 de noi locuri de muncă în ramurile conectate, cum spune un studiu Deloitte (mie unul acest studiu îmi amintește de studiul Goldman Sachs de la privatizarea Petrom, care spunea că prețul barilului nu ar mai putea să crească...)? Va dați seama ce se întâmplă dacă prețul gazului crește accelerat la un moment dat și cantitatea descoperită se dovedește mult mai mare decât cea estimată (chiar așa, de ce-ar fi fost expansivi în estimări cei care forau după gaze)? Acoperă consultanții paguba sau se spală de mani cu argumentul „piața e suverană”?

 

Până acum, singură concesie făcută de politicieni prin vocea lui Liviu Dragnea este că o parte din gazul extras va rămâne în țară. Unde nu va găsi însă o industrie chimică solidă care să se bucure de asta și nici o populație prosperă care să-și permită să tragă rapid țevile de distribuție în cel mai mic cotlon de la țară (las la o parte că și încălzirea pe gaz e destul de scumpă). Așa că nu m-aș mira că bună parte din gazul rămas în țară să fie cumpărat de traderi prin bursă și exportat la rândul său. Trăgând linie avem un subiect cu implicații extraordinar de mari asupra bunăstării românilor (renunțarea la taxarea profiturilor excepționale ar cântări mai multe milarde de euro) ocultat în media, o procedură netransparentă de adoptare a legislației în Parlament și pe repede înainte, fără suportul unor studii comandate de stat sau realizate de instituții de stat. N-ar fi mai bun un referendum? Dacă s-a putut la un moment dat doar pentru numărul de parlamentari de ce nu s-ar putea și în acest caz unde implicațiile financiare sunt mult mai mari? Asta până nu ne fură rușii Insula Șerpilor pentru a ne împiedica să exploatăm resursele de gaz din mare (un argument pro-exploatare rapidă vânturat printr-o revista de „intelligence”)....