ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!



O doctoriță, medic primar la Spitalul Clinic Județean de Urgențe „Sf. Spiridon” din Iași, a murit sub privirile neputincioase ale soțului, după șase internări în patru spitale din România, inclusiv propriul loc de muncă. 
 
Ioana Săndulescu, care suferea de la 16 ani de o boală autoimună, a fost mai târziu diagnosticată și cu o afecțiune oncologică. Doctorița a fost supusă unei intervenții chirurgicale la Institutul Oncologic Regional din Iași pe 19 aprilie, o operație care a durat șase ore. După două săptămâni de spitalizare, medicii au decis să o externeze, considerând-o pe cale de vindecare. Totuși, acasă, Ioana a început să prezinte febră persistentă după care a urmat un lanț întreg de evenimente medicale sinistre culminate cu moartea ei, relatează Actualitate.net.
 
ACTUALIZARE: Potrivit surselor ActiveNews, tânăra doctoriță a fost obligată să se vaccineze „anti-Covid” la Spitalul Clinic Județean de Urgențe „Sf. Spiridon” deși se cunoștea că suferă de o boală autoimună iar serurile experimentale Covid îi puteau cauza „efecte adverse”, inclusiv moartea, după cum s-a și dovedit.
 
În acest context amintim și două cazuri foarte cunoscute dar ignorate în esența lor de presa mituită de partidele și de guvernele care au „gestionat” terorist „pandemia”. Este vorba de un caz similar, al surorii actriței Tora Vasilescu, despre care artista a declarat clar: "Era diagnosticată cu o boală autoimună, ținută sub control, se simțea foarte bine până la vaccin. Sunt plină de revoltă pentru lobby-știi protocolului de turmă!”
 

Ioana Săndulescu a decedat în cele din urmă la vârsta de 39 de ani, după șase internări în patru spitale diferite, după șapte săptămâni. Soțul său, devastat, a făcut plângere penală pentru ucidere din culpă. Anchetatorii trebuie să-și îndrepte atenția inclusiv spre cine a obligat-o să se vaccineze.
 
Redăm în continuare o serie din postările sale mișcătoare:
 
„Aceasta este ultima imagine făcute mie de către soțul meu, Bogdan, pe 24 Martie anul acesta... Țin minte ziua de ca și cum a fost ieri: Bogdan făcea fotografii în apropierea spitalului unde lucram iar când am ieșit, m-am dus pe la el să-l iau, i-am zâmbit și apoi am mers să mâncam fericiți în Piața Unirii, la Romeo și Julieta; Bogdan paste iar eu pizza, mâncarea mea preferată.
 
Apoi, mi s-a descoperit un "guguloi", a trebuit să fiu operată de urgență, fără să fi știut că "de urgență" nu înseamnă să mă taie a doua zi, pe repede înainte, ci cu totul altceva...
 
Am vrut inițial să fiu operată în spitalul unde lucram, dar la recomandările insistente ale unor colege m-am dus la un altul, unde am fost operată chiar de cumnatul uneia dintre ele, care a și fost la nunta mea. Apoi lucrurile au mers prost, foarte prost... Am făcut febră după operație, m-am întors de două ori la spital iar a doua oară am luat clostridium.
 
Așa cu febră și cu clostridium m-au externat, spuneau ca e totul bine postoperatoriu. Primisesem rapoartele anatomo-patologice ale "guguloiului", ambele îmi erau extrem de favorabile, cred că nici nu trebuia să mai fac chimioterapie. Unul fusese făcut acolo iar celălalt la București, se ocupase Bogdan de asta. Și totuși așa, cu febră și cu clostridium m-au externat, deși Bogdan făcuse chiar și o cerere scrisă prin care se opunea categoric acestui lucru, are și dovezi...
 
Chirurgul care mă operase a fost de negăsit, nici măcar nu îmi spusese că nu îl va mai interesa de mine după operație.
 
Am încercat și eu și Bogdan să aflăm numărul lui de telefon dar colega mea, al cărui cumnat e și cea pe care mi-l recomandase cu "prietenie" a refuzat să ni-l dea, mi-a spus doar că îl va suna ea și că se roagă pentru mine. Știam cumva că mâinile care fac sunt mult mai sfinte decât gurile care se roagă...
 
Chiar mi-am cerut și iertare de la ea, cu smerenie, pentru că Bogdan îi vorbise mai răspicat la telefon într-o seară, deși a spus doar lucrurilor pe nume, fără să o jignească, doar voia numărul de telefon...
 
Așa că am ajuns la al doilea spital, cu hemoglobina 6, unde am fost tratată de un medic mediocru și delăsător, care se supunea unui altuia, la fel de mediocru și de delăsător doar că era și trufaș pe deasupra.

Au refuzat cu mândrie ajutorul oferit de alți medici, cu care Bogdam vorbise și care chiar voiau să facă ceva pentru mine. Mi-au dat albumină la un moment dat, pe care nu o aveau în spital, săracii, a trebuit să o cumpere Bogdan, care se uita mirat la sărăcia spitalului și la mașinile scumpe ale medicilor. Cred că atunci au început și primele semne că voi intra în anasarcă...
 
Apoi m-au externat cu parșivenie și ei, deși făceam febră și aveam în continuare clostridium. Am plecat din acel spital cu aceleași probleme, doar că acum slăbisem și mai mult și aveam și lichid la plămâni, pe fond inflamtoriu și al lipsei de proteine...
 
Apoi am ajuns acasă, adusă de Bogdan, cu febră, clostridium, lichid la plămâni, hemoglobina 6,5 și abia mai puteam respira. M-am uitat la Pepsi și Gyuri (pisicii - n.n.) și nu am avut putere să le zâmbesc, m-am așezat cu greu în pat, așteptând nu știu nici eu ce... Bogdan se dădea în ceasul morții să facă ceva să mă fac bine, vorbea cu alți medici, la alte spitale, orice numai să mă pun pe picioare. I-am spus mamei mele, cu un pic de speranță: "Vezi mamă, bibit mă va duce într-un loc unde am să mă fac bine!"... 
 
Eram atât de deshidratată, mă simțeam atât de slăbită și de pierdută, așa de bine mi-ar fi prins măcar atunci să fiu dusă la ATI, dar nimeni nu mi-a sugerat asta, nu știam nici eu cât de gravă era starea mea...
 
Și așa am ajuns la al treilea spital... Medicii de acolo se uitau la mine din capul ușii, nu aveau cum să vadă cât de larg ajunsese să-mi stea pe deget verigheta. Au fost la fel de mediocri, delăsători și trufași. Slăbeam în continuare, fizic și psihic, nu mai știam de nimeni și de nimic.
 
La un moment dat, la insistențele lui Bogdan, un doctor de la spitalul unde lucram și unde am vrut să fiu operată de la început, a luat legătura cu medicul meu curant de aici și i-a spus să vină de urgență la spital, la mine, că nu sunt bine deloc și să mă transfere la el, la ATI, unde trebuia să fiu de la început, imediat ce am făcut febră după operație... Dar a fost prea târziu, mult, mult prea târziu, nu am mai avut resurse...
 
M-am luptat cât am putut, mi-am dat toată silința, chiar le-am spus clar că nu vreau să fiu cumva intubată dar nu a contat; una din colegele mele a preferat să ia ea singură aceasta decizie fără să țină cont de dorința mea ori să îl întrebe pe Bogdan, soțul meu, care era jos ori la un telefon distanță... Așa că am plecat la Domnul pe 16 Iunie, la 39 de ani abia împliniți pe 9 Iunie, după 6 internări în 4 spitale timp de 7 săptămâni...
 
Nu am vrut să fac asta, nu, mi-am dat toată silința, cât am putut eu cu inimioara mea, la fel cum făceam și acasă și la serviciu și peste tot.
 
Atât de multe lucruri aș mai fi făcut, atât de multe locuri mai aveam de văzut, atât de multe bunătați mai aveam de gustat și așa de rău îmi pare...
 
Am fost ucisă de medici, prieteni, rude, oameni care nu au făcut, nu s-au interesat, au tăcut, nu s-au urcat în mașină să vină să se uite la mine 5 minute să mă vadă în ce hal ajunsesem...
 
Fiecare credea că face altcineva ceva, că lucrurile merg și așa dar nu, nu au mers. Bogdan chiar făcuse de la început un fișier online, cu toate datele mele medicale, pentru ca cei ce ar fi putut să mă ajute să o facă, dar nu a fost nimeni care să își asume responsabilitatea...
 
M-au lăsat să mor, atât au putut ei face pentru mine, m-au lăsat cu toții să mor, cu superficialitate, mediocritate, delăsare, neștiință, dezinteres și tăcere, în anasarcă...
 
Am murit cu niște ochi mari, larg deschiși și mirați, foarte mirați, pentru că mi-au spus cu toții că le sunt dragă, că le place de mine, că sunt frumoasă și finuță, harnică, ambițioasă, silitoare, iubitoare și smerită, dar cu toate astea m-au lăsat să mor și nu am să înțeleg niciodată de ce, de ce m-au mințit, de ce au tăcut, de ce s-au descotorosit de mine, de ce... Păcat, așa e de păcat că m-au părăsit cu toții exact când aveam mai multă nevoie de ei, păcat...
 
Cândva, ne vom privi cu toții în ochi și voi căpăta toate răspunsurile acestui păcat, cândva, acuși...
 
Până atunci însă am să mă mai gândesc și dacă îl las pe Bogdan să depună la Parchet plângerea pentru ucidere din culpă care așteaptă revoltată în rucsacul cu care mergeam la serviciu când eram de gardă, încă mai am multe, multe lucruri de vorbit cu el, cu Bogdan al meu...” Postarea originală, aici:
 
 În continuare, alte trei postări despre caz:
 
Bogdan Săndulescu, soțul Ioanei, descrie cu durere modul în care a fost nevoit să se întoarcă de mai multe ori la spital cu soția sa, în încercarea de a obține îngrijirea medicală adecvată. Situația se complică pe 5 mai, când Ioana este internată pentru o zi, dar din nou externată fără un tratament eficient.


În urmă cu două zile, soțul Ioanei Săndulescu a postat un mesaj prin care a anunțat că a depus plângere pentru ucidere din culpă își cere scuze de la soția lui.
 
„Te rog să mă ierți, Ioana mea scumpă, să mă ierți, n-am mai putut să n-o fac, am încercat, mi-am dat toată silința dar vrăjmașul din mine a câștigat, am depus plângerea... Te rog să mă ierți, te rog, căci am nevoie de tine nepângărită de trufia și delăsarea lor, Ioana mea scumpă...”, a scris Bogdan Săndulescu pe Facebook.
 
 
Ioana Săndulescu împlinise 39 de ani în iunie.

Vedeți și: