Școala primară o face în satul natal, apoi, între 1947-1955, urmează cursurile liceului ''Frații Buzești'' din Craiova și Școala Medie Militară ''Dimitrie Cantemir'' din Predeal, conform Dicționarului Scriitorilor Români (Editura Albatros, București, 2002). În această perioadă, i-au fost remarcate aptitudinile literare, Marin Sorescu conducând cenaclul literar ''N. Bălcescu'' al elevilor de liceu.

 

Studiile universitare le face la Facultatea de Filologie-Istorie-Pedagogie a Universității ''Al.I. Cuza'' din Iași, inițial la Secția de limba și literatura rusă, de unde s-a transferat apoi la Secția de limba și literatura română (1955-1960). Încă din anii studenției s-a afirmat ca poet, conducând cenaclul Casei de Cultură a Studenților. După absolvire, în 1960, s-a stabilit în București, devenind în același an redactor la revista ''Viața Studențească'' (unde a și debutat, în 1959, cu versuri), apoi, din 1963, la ''Luceafărul''. De acum cunoaște o ascensiune rapidă în lumea literară, ca poet, prozator, dramaturg, eseist și critic literar. În 1992, și-a susținut doctoratul în filologie la Universitatea din București, cu teza ''Insolitul ca energie creatoare, cu exemple din literatura română''.

 

A participat la Bienala de poezie de la Knokke-Le-Zoute (Belgia, 1966), a luat parte la International Writing Program (Program Internațional Scriitoricesc) al Universității din Iowa (SUA, 1970-1971), i-a fost acordată o bursă de studii pe o perioadă de un an la Academia de Artă din Berlinul de Vest (1972). Începând cu anul 1966, a întreprins călătorii de studii în majoritatea țărilor europene, în SUA și Mexic, a participat la congrese și festivaluri internaționale.

 

A fost redactor la revistele ''Viața românească'', ''Viața studențească'' (1960-1963), ''Luceafărul'' (1963-1966), redactor-șef la Studioul Cinematografic ''Animafilm'' din București (1966-1972), redactor-șef al revistei ''Ramuri'' din Craiova (1978-1990), iar în 1990 a fost numit director al Editurii ''Scrisul românesc'' din Craiova. A fost ministru al Culturii în perioada 25 noiembrie 1993-5 mai 1995.

Marin Sorescu a scris literatură de toate genurile, situându-se printre cei mai prodigioși scriitori români, iar scrierile sale au fost traduse în zeci de limbi străine.

 

După debutul ca poet în reviste literare, în 1964 a avut loc și debutul editorial, cu volumul de parodii ''Singur printre poeți'', stilul său original impunându-se și prin volumele de versuri publicate ulterior: ''Poeme'' (1965, Premiul Uniunii Scriitorilor din România), ''Moartea ceasului'' (1966), ''Tinerețea lui Don Quijote'' (1968), ''Tușiți'' (1970), ''Suflete, bun la toate'' (1972), ''La lilieci'' (vol. I-V, 1973-1995; I — 1973, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru poezie, II — 1977, Premiul Academiei Române, III — 1980, IV — 1988, V — 1995), ''Astfel'' (1973), ''Descântoteca'' (1976), ''Sărbători itinerante'' (1978), ''Ceramică'' (1979), ''Fântâni în mare'' (1982), ''Apă vie, apă moartă'' (1987), ''Poezii alese de cenzură'' (1991), ''Traversarea'' (1994).

Ca dramaturg, autorul a continuat experiența teatrului existențialist și a teatrului absurdului, oglindită excepțional de piesele sale: ''Iona'' (1968, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru dramaturgie și, apoi, Premiul Academiei Române), ''Există nervi'' (1968), ''Paracliserul'' (1970), ''Matca'' (1973), ''Pluta meduzei'' (1974), ''Setea muntelui de sare'' (1974, culegere de piese, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru dramaturgie), ''Răceala'' (1976), ''A treia țeapă'' (1980), ''Ieșirea prin cer'' (1984), ''Vărul Shakespeare'' (1988).

A semnat și proză umoristică și satirică (romanele ''Trei dinți din față'', 1977; ''Viziunea vizuinii'', 1981), eseuri (''Teoria sferelor de influență'', 1969; ''Insomnii'', 1971; ''Starea de destin'', 1976).