Cu aceeași ocazie, Alecsandri scrie și un Imn religios cantat la Putna alături de muzica lui Ciprian Porumbescu:

 

Omul politic

În perioada cât a efectuat studii la Paris l-a avut coleg aici pe Alexandru Ioan Cuza și s-a împrietenit cu tinerii munteni, între care Ion Ghica, se amintește în tabelul cronologic al volumului ''Proză'', Vasile Alecsandri (Editura Albatros, București, 1974), citat de Agerpres.

Revenit în Moldova, participă la toate inițiativele tovarășilor săi de generație. Astfel, preia conducerea teatrului din Iași, împreună cu C. Negruzzi și M. Kogălniceanu (1840-1842), devine colaborator la ''Dacia literară'' (1840) și la ''Propășirea'', din al cărei comitet de redacție a făcut parte (1844), redactor și proprietar al revistei ''România literară'' (1855). Participant la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova, Vasile Alecsandri a redactat unul dintre documentele programatice, ''Protestație în numele Moldovei, a Omenirei și a lui Dumnezeu'' și a colaborat la elaborarea programului politic ''Prințipiile noastre pentru reformarea patriei''. A petrecut apoi un an de exil în Franța (1848-1849), se amintește în ''Dicționarul scriitorilor români'' (Editura Fundației Culturale Române, București, 1995)

Revenit în țară din exil, se angajează în lupta pentru realizarea Unirii Principatelor Române. În 1857 este ales deputat de Bacău în Divanul ad-hoc al Moldovei, precum și membru al Comitetului Central al Unirii de la Iași, iar în 1858 este ales membru în Adunarea Electivă a Moldovei. ''Pentru înfăptuirea Unirii, unul dintre visele sale din tinerețe, nu precupețește niciun efort, fie în țară, fie în capitala Franței, dovedind de fiecare dată excelente virtuți de diplomat. Face parte din grupul unionist, fiind cooptat în Comitetul central al Unirii. Scrie versuri înflăcărate (''Hora Unirei''), care se recită și se cântă cu însuflețire'', se arată în "Dicționarul general al literaturii române".

Vasile Alecsandri a fost ministru de Externe în guvernele de la Iași conduse de Vasile Sturdza (17 ianuarie - 6 martie 1859), de Ion Ghica (8 martie - 27 aprilie 1859) și Manolache Costache Epureanu (27 aprilie - 10 noiembrie 1859), apoi și în guvernul de la București condus de Ion Ghica (11 octombrie 1859 - 28 mai 1860) (''Istoria guvernelor României'' de Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, București, 1995).

În perioada februarie - iulie 1859 Vasile Alecsandri, ministru de Externe al Moldovei, este trimis în misiune diplomatică pe lângă guvernele Franței, Angliei și Piemontului pentru a obține recunoașterea dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza în Principatele Române. În 1885 avea să fie numit ministru plenipotențiar în Franța, mai amintește sursa citată.

 

Creația sa din perioada Revoluției de la 1848 are un pronunțat caracter militant. A scris piese de teatru, precum și poezii cu un puternic suflu mobilizator. În martie 1848 a apărut poezia sa ''Către români'', mai târziu cu titlul ''Deșteptarea României'', poezie care a circulat pe foi volante.

O primă versiune a ''Horei Unirii'' datează chiar din 1848, aceasta fiind publicată în ''Foaie pentru minte, inimă și literatură''. În 1856, angajat în lupta pentru Unire, Vasile Alecsandri a scris (reluând ''Hora Ardealului'') ''Hora Unirii'', se arată în volumul ''Proză'', Vasile Alecsandri (Editura Albatros, București, 1974). În anul 1867 este ales membru al Societății literare române, devenită Academia Română.

 

 

DISCURS ȚINUT ÎN ȘEDINȚA SENATULUI  de la 10 Octomb. 1879 CU OCASIUNEA REVISUIREI ART. 7 AL CONSTITUȚIUNEI 

Domnilor Senatori,

Astăzi România se presintă nouă cu istoria sa în mână pentru ca noi să înscriem pe paginele sale sau umilirea și perderea  neamului  nostru, sau demnitatea și salvarea lui.

Situație tragică pentru Patria Română ! Situație gravă pentru senatorii Români!

În presența acestei situații, fără seamăn în analele istorice ale lumei, trebue să știm a ne rădica cu inima și cu cugetul la înălțimea datoriei noastre, fără patimă, fără violență, dar cu spirit liniștit, cu patriotism luminat și cu nobilul curagiu ce se cere de la omenii chiamați a decide de soarta țării lor.

Să ne urcăm dar pe acesta tribună conduși numai de glasul conștiinței noastre, și feriți de orice simțiment de ostilitate în contra nimănui, nici chiar în contra art. 44 din tratatul de la Berlin, nici chiar în contra alianței israelite, cărora datorește România cumpăna spăimântătoare în care ea se găsește astăzi.

Voiu zice mai mult: Departe de a fi ostili, să le fim oare-cum recunoscători, căci alianța israelită, prin dorința-i nerăbdătore și nechibsuită de a obține grabnic drepturi civile și politice pentru coreligionarii săi, cât și art. 44 din tratat care ne impune nouă, într’un mod draconic, realisarea acelei dorințe, fără a se preocupa de conveniențele noastre, ne-au deschis ochii asupra pericolului ce ne amenință și au deșteptat în noi instinctul conservării naționale.

Eram adormiți pe patul nepăsărei, pat vecin cu mormântul!

Suntem acum treziți!… Să fim dar trezi la postul ce ne-au încredințat patria noastră, și să privim cu ochi pătrunzători situația creată României de Congresul de la Berlin, pentru ca, în cunoștință de causă și cu mâna pe conștiință, să luăm o otărîre fermă, justă, leală și demnă.

Ce vedem azi pe scena acestei părți de lume ce se numește România?

Vedem un popor blând, generos, ospitaliar, inteligent, iubitor de progres, apt a se asimila cu națiile cele mai civilisate, tolerant în materie de religie; un popor care în timp de mai mulți secoli de restriște, de lupte crâncene a știut, prin o politică dibace și prin vitejia lui, să’și păstreze naționalitatea și să’și scape moșia de poftele nesățiose ale puternicilor săi vecini, un popor care, într’un număr mic de ani, a operat cu liniște în sînul țărei sale reforme sociale de acele care la alte nații au pus sutimi de ani ca să se introducă prin torente de sânge; un popor care s’a afirmat în ochii lumei și prin calitățile spiritului, și prin calitățile inimei, și prin desvoltarea intelectuală și prin bărbăția sufletului: poporul român!

Stăpân pe o țară frumosă, mănosă și menită prin posiția ei de a fi pridvorul templului civilisației moderne la marginea Orientului încă barbar.

Acest popor a avut din vechime și până în zilele noastre soarta cea mai stranie, cea mai periculosă pentru existența sa națională, fiind o colonie latină perdută între alte mari ginte de sânge străin.

Vecinic el s’a găsit față cu un nou dușman, cu o nouă amenințare!… Când cu sălbaticele hoarde de la Nord, când cu torentul Asiatic ce a inundat o parte din Europa orientală, când cu nenumăratele încercări de cotropiri ale vecinilor lui, Tătari, Unguri, Poloni, etc, când cu otrava corosivă și demoralisatore a Fanarioților, când cu brațul apăsător al protectoratului rusesc, și câte alte calamități isvorâte din întru și din afară…. Și bietul vultur românesc, prins în lupte gigantice și seculare, deși a perdut două pene scumpe din aripele lui, una peste Carpați și alta peste Prut, a eșit învingător a relei soarte ce l’a persecutat, cu inima întreagă, cu capul teafăr. În fine, el a dat pept cu Turcul care’l ținea în vasalitate de 400 de ani, și-a recâștigat independința vitejește, atrăgându’și laudele Europei, și când sărmanul se credea scuturat de greutatea nenorocirilor, când se credea intrat într’o viață scutită de griji și de lupte, iată că se găsește față cu o nouă amenințare, față cu o nouă cumpănă, față cu năvălirea Israelită. Și, ce ‘i mai îngriitor pentru el, față cu un verdict europen, un verdict ce pune în pericol viitorul lui, naționalitatea lui, și chiar avutul său strămoșesc, moșia lui!

Ce este această nouă cumpănă? Ce este această nouă năvălire? Cine sunt năvălitorii, de unde vin, ce vreau? Și cine este noul Moisi care’i conduce la noul pământ al făgăduinței, așezat astă-dată pe malurile Dunărei?…

Ce sunt năvălitorii? Sunt un popor activ, inteligent, neobosit întru’ îndeplinirea misiunei sale; sunt adepții celui mai orb fanatism religios; cei mai esclusiviști din toți locuitorii pământului, cei mai neasimilabili cu celelalte popore ale lumei!… Credincioși până la moarte religiei lor; șefii lor sunt Rabinii care edicteză legi speciale pentru ei; patria lor e Talmudul! Puterea lor e nemăsurată căci se reazămă și se întemeiază pe două alte puteri: franmasoneria religiosă și aurul!

De unde vin acești năvălitori? Judecând după numărul spăimântător ce curge necontenit pe toate frontierele țărei, pe toate potecile munților, peste plaiuri și peste ape, ar crede cine-va că ei fug alungați de biciul persecuției, căci năvălirea lor presintă spectacolul emigrațiilor din secolii trecuți… însă nu!… Ei vin în cea mai mare parte din Imperiul Austriei, unde Evreii se bucură de protecția legilor, și unde au căpătat chiar drepturi civile și politice. Ei vin și din Rusia care le-au acordat dreptul de a deveni proprietari…

Fug dar de bine!… Pentru ce?… Aici e misterul care trebue să ne pue pe gânduri. Ce vreau ei la noi?… O posiție socială mai avantagiosă?… Nu, căci după plângerile lor, aici este țara persecuțiunei…. O patrie? Nu! căci patria lor este Talmudul; în el cred, în el viețuesc, în el mor…! Și acest fanatism secular face tăria lor, căci el îi oprește de a se asimila cu celelalte popore și de a se contopi în ele; îi mănține ca o nație străină între celelalte nații, ca un Stat în Stat.  Ei caută dar aicea nu o posiție socială, nu o patrie, dar o proprietate lesne de dobândit, eftină de cumpărat; o proprietate pe care să o poată trece către ori-cine altul când acesta transacție comercială ar conveni intereselor lor; o proprietate care prin posiția ei să presinte avantajul de a fi ca o tarabă deschisă pe pragul ce  desparte Orientul de Occident. Găsindu-se înecați între milionele de locuitori ai marelor țări Europene, ei vreu la rândul lor să înece pe un popor mic, și, prin ajutorul capitalurilor ce posedă, să devie proprietari ai pământului acelui popor, iar din vechii stăpâni ai țării să facă nisce iloți, precum sunt astăzi țăranii din Galiția și din o parte a Bucovinei.

Iată cum se esplică această modernă… nu zic cruciadă, termenul nefiind potrivit cu judaismul… voiu zice dar: această modernă judaidă.

Țara e frumoasă, îmbelșugată; ea are orașe mari, drumuri de fer, șosele, instituții desvoltate; și un popor cam neprevăzător, ca toate poporele de viță latină … Ce’i mai ușor de cât a se substitui locuitorilor acestei țări, și de a face din țara întreagă o proprietate Israelită?

Dacă este acesta planul năvălitorilor de astăzi, precum tot ne induce a o crede, el probeză încă o dată spiritul întreprinzător al neamului israelit, și departe de a merita un blam, el e de natură a’i atrage lauda și admirarea omenilor practici.

Blamul s’ar cuveni nouă, Românilor, dacă prin nepăsarea noastră, sau prin aplicarea unor fatale și absurde teorii umanitare, am da înșine o mână de ajutor la îndeplinirea acestui plan. Blamul ar cădea pe capul nostru, dacă înșelați de acele teorii înțelese pe dos, sau dominați de o spaimă imaginară, sub influența unor amenințări imaginate, am uita că patria română este un deposit sacru, încredințat nouă de părinții noștri pentru ca să’1 transmitem întreg și nepătat la copiii noștri….

Cine este noul Moisi care conduce poporul lui Israel către o nouă Palestina? Cine? O adunare de omeni eminenți, iubitori de neamul lor; puternici prin legăturile lor sociale în lumea politică, și mai puternici încă prin agentul producător de minuni, prin aurul posedat de bancherii israeliți, prinții financei, după cum îi numesc cu măgulire unele gazete francese… Alianța israilită . Alianța israilită!… Nume misterios, dar răsunător și lugubru ca și numele de Nihilism. Toți vorbesc cu o mirare cam îngrijită de aceste două firme răsărite de o dată în ochii lumii, dar nime nu poate măsura întinderea aspirărilor acelor puteri oculte.

Alianța israilită! Admirabilă și colosală asociație! Voința ei este voința întregului neam judaic. Poruncile ei sunt legi nediscutabile! Un gest al ei, și sute de mii de omeni își părăsesc căminul strămoșesc, ca să se înregimenteze în tăcere sub drapelul negru al năvălirei; sute de mii, cu cea mai deplină abnegație, se îndrumeză pe calea tristă a emigrației… Însă alianța, noul Moisi, le arată viitorul aurit, și ei merg înainte ca valuri inundătore a torentelor.

În presența unui asemenea fapt de energică părtinire, cum dar noi Românii să nu ne îngrijim, și să nu ne întrebăm ce vrea alianța israilită la noi?

Ea vrea și vrea să ridice seminția judaică de la cădere; vrea să dea o proprietate mare celor mai săraci și mai neluminați din neamul ei; vrea pentru scopuri ulteriore să ridice Evreii pe aceiași treptă cu Românii în România, și au reușit a interesa pe Europa civilisată la realisarea acestui vis frumos, acestui plan dibaciu, acestei ambiții demne de omeni care compun Alianța israilită.

Acum să esaminăm: pe ce se întemeiază Alianța israilită ca să reclame pentru numeroșii săi coreligionari drepturi de cetățeni în România? Care sunt serviciile făcute țării de către comunitatea judaică? Adus’au ea vre-odată ajutorul ei bănesc la nevoile Românilor, fără a căta în acel ajutor un profit usurar? Unitu-s’au cu sufletul la durerile țării? Impărtășit’au bucuria ei în zilele de triumf?

Nu!…. Regret de a constata că Evreii din Moldova, afară de foarte puține escepții, s’au arătat vecinic nepăsători de soarta României, ba pot zice chiar ostili propășirei noastre naționale. Unirea principatelor a fost pentru ei un doliu!… Independința română o îngrijire, și lupta Românilor pentru acea independență un motiv de a scumpi banii, de a crește camăta și de a specula asupra miseriei obștești.

De la 1842, când a început năvălirea evreească, s’au crescut camăta și au produs ruină proprietății mari.

Fondat-au la noi evreii institute de folos public ? Nu ! Gânditu-s’au măcar așa numiții prinți ai financei din străinătate ca să întrebuințeze influența lor pe lângă puternicii diplomați ai zilei, în favorea acestei țări române pe care o priviau ca o viitore proprietate a neamului evreesc?

Nici una de acestea! Singurul israilit care a încercat la noi o întreprindere zisă de folos public, este vestitul Dr. Strusberg, și astă-zi cunoaștem cât folos personal a tras el din construirea drumului său de fer, unic în felul său pe fața pământului, și tot odată câtă pagubă au suferit și suferă încă țara! Ea plătește scump încrederea ce a avut într’unul din cei mai celebri personagi din aristocrația israilită.

Încă o-dată dar, să ne întrebăm: prin ce manopere alianța a reușit a interesa Europa la soarta unui neam cu totul străin de neamul nostru, și care nu se poate recomanda simpatiei europene prin nici un act meritoriu săvârșit la noi?

Toate acele manopere se reduc la una și singură, însă cea mai eficace, la influența calomniei! „Calomniez, il en reste toujours quelque chose” – zice Beaumarchais prin gura lui Figaro.

Tactica întrebuințată a fost de a arăta Europei pe nenorociții evrei ca pe niște interesante victime al inchiziției române pentru causă de religie, iar pe poporul român a’1 zugrăvi cu culorile cele mai înfiorătore de netoleranță, de fanatism, de barbarie, astfel ca să deștepte mila Europei pentru evrei și indignarea ei contra Românilor.

Și în adevăr, D-lor senatori, ați observat cum de vreo câți-va ani foile din străinătate devotate evreilor, au devenit instrumente oarbe a campaniei clevetitore întreprinsă în contra Românilor. Orice calificări injuriose, scoase din vocabularul trivialităței, ne-au fost aruncate cu sumeție de unele jurnale din Viena, din Pesta și chiar din Paris. Am fost tratați de sălbatici, de barbari, chiar și de lași, în ajunul luptei noastre pentru independință.

Cel mai neînsemnat incident atingător de un evreu, a fost esploatat în defavorea noastră și presentat în străinătate cu proporții mari, pentru ca să dispue opinia publică în contră-ne; și nota-bene: aice se vădesce perfidia, toate faptele Românilor răstălmăcite, exagerate, au fost atribuite unui spirit de netoleranță religiosă ce n’a esistat nici o-dată la noi.

Un esemplu: un cârciumar jidov, dovedit de înșelător, de falsificator, era depărtat de pe moșia unde ‘și esercita traficul? Foile străine strigau: persecuție religiosă!

Ori-ce măsură administrativă luată de guvern pentru ordinea și moralitatea publică: Persecuție religioasă!

Ori-ce lege apărătore intereselor particularilor, votate de Corpurile Legislative: Persecuție religiosă!

Tot funcționarul, primar, comisar de poliție, subprefect, prefect, procuror, judecător: agenți ai persecuției religiose!

Chiar miniștrii au fost declarați de șefii unei armate biurocratice, organisată special nu atât pentru guvernarea țărei cât pentru menirea de persecuție religiosă.

Dar mai mult!… Un evreu fanatic se introduce într’o biserică creștină, fură sculele sfinte și le aruncă într’un loc spurcat. Pretutindenea, aiurea, chiar în țările cele mai civilisate, acel profanator ar fi fost rupt în bucăți de poporul indignat. La noi, furul sacrilegiu scapă teafăr, și pentru că este dat sub judecată – persecuție religiosă!

Mai de-ună-zi în mijlocul Iașului, ziua meză-mare, cu ocasia înmormântărei unui rabin, evreii au dat probe de cel mai sălbatic fanatism, insultând creștinii ce întâlneau, și maltratând femeile lor… și însă poporul Român au stat liniștit… Nici’ un evreu n’au fost atins… Cine însă să plânge de persecuție? Tot evreul!

S’au făcut legi restrictive spre a feri pe locuitorul sătean de esploatarea evreilor debitători de băuturi spirtoase, și cu această ocasie s’au depărtat de prin unele sate câți-va cârciumari ce făceau traficiul cel mai nelegal, și erau chiar gazde de tâlhari… Țipete, răcnete, protestări în foile evreesci: persecuție religiosă! Căci religia a ajuns a fi târîtă și prin cârciumi, ca un bun instrument de clevetire…

Și însă, cu toată asprimea legilor restrictive, priviți: toate debitele de beuturi spirtose și de tutun sunt în mâna evreilor… Probă de persecuție religioasă!

Țara e plină de sinagoge unde evreii se bucură de libertatea cultului lor… Probă de persecuție religiosă.

Evreii se bucură de libera circulare, de libera aședare în lungul și în latul țărei. Ei fac comerciu fără împedicare, chiar comerciuri ilicite! Au întruniri publice fără control, fondează gazete în care usează de libertatea presei până la licență, mânuind cu impunitate arma batjocorei în contra Românilor și a Parlamentelor noastre. Probă de persecuție religiosă.

Ce să mai spun?… Mi’ar trebui zile întregi ca să înșir aci închipuitele probe de persecuție religiosă, prin care alianța israelită au căutat a depinge neamul Român ca un neam netolerant, barbar, bun de șters dupe fața pământului.

Iată însă un document de o mare însemnătate care se găsește în dosarele Congresului de la Berlin, un pasagiu din rechisitorul presentat acelui congres de alianța israelită, rechisitor care negreșit a servit de bază prescripțiilor ce ne privesc în tratatul încheiat în capitala Germaniei.

Veți vedea până unde a mers lipsa de lealitate, îndrăsnela calomniei și ura israelită în contra noastră.

Ascultați: «În România situația israeliților, foarte numeroși, este încă grozavă! De doui ani ei sunt jertfa celei mai crude persecuții… Mai în fiecare an Europa este uimită la povestirea răscoalelor, uciderilor, prăzilor și isgonirilor en masse, de care evreii sunt victime».

Auziți, D-lor senatori? Răscoale, ucideri, prăzi!… Ar crede cineva că aude vorbind de Maroco, sau de Spania pe timpul lui Torquemada… Alianța a găsit de bonne guerre a pune pe seama României de astăzi cruzimele suferite aiurea de evrei în secolii trecuți prin țările cele mai civilisate.

Dar să citim mai departe : «La aceste violențe s’a adăogat en masse persecuția legală cu un șir de legi ce esclud pe jidani de la toate întrebuințările, de la toate carierele liberale, de la toate funcțiunile publice, și de la numerosele ramuri comerciale, împiedecând până și esercițiul cultului religios, și cătând prin toate mijloacele putinciose a’i  reduce la miserie și a’i degrada».

Ați auzit? Noi împedecăm esercițiul cultului religios, și cu toate aceste țara e plină de sinagoge!.. Noi îi reducem la miserie, și cu toate acestea comerciul întreg și industria, și avutul monetar sunt în mânele lor! Noi îi degradăm, când se degradă ei însuși prin fanatismul lor, și prin degradatorele lor năravuri. Cum găsiți veracitatea acusărilor, și ce nume se cuvine procedeului israelit?

Mai departe: «În zadar Puterile garante, rezemându-se pe articolu 46 din Convenția de la Paris care acordă israeliților drepturi civile cel puțin, reclamau în contra acestei politici funeste și barbare .. . România a rămas fără milă pentru israeliți. . . etc. etc.»

Auziți cum evreii ne înjură, cum ne califică de barbari chiar într’un act oficial menit a fi supus sub ochii Congresului.

Iată prevederile acelei Convențiuni din 19 August 1858, prevederi pe cari noi ne-am fi abținut de a le esecuta :

«Art. 46. Moldovenii și Valahii, de toate riturile creștine se vor bucura de-o-potrivă de drepturi politice. Aceste drepturi’ se vor putea acorda și altor culte prin disposiții legislative, etc. etc.» 

 „Se vor putea acorda” nu vrea să zică „se vor acorda”; nu are un înțeles obligatoriu pentru Români. Cu toate aceste, asemenea disposiții legislative s’au înscris în codul civil din 1864. Care evrei însă a voit să profite de ele ? Nici unul!. . .

Pentru ce? Pentru că evreii, afară de un prea mic număr, nu țin la naționalizarea română, nu țin la drepturi politice; ei țin numai la drepturi civile, adică la dreptul de a cumpăra pământuri, rămânând tot sub sujețiunea streină. Ei țin la ștergerea art. 7 din Constituțiune, pentru ca o dată puși pe aceiași linie cu ceialți străini din țară, să profite de dreptul de a deveni proprietari de imobile rurale, și să ajungă astfel la scopul lor de a deveni stăpânii acestei țări.

Iată, D-lor, cum Alianța a esploatat cu profit câmpul murdar al calomniei, și Europa, indusă în erore, a crezut’o, dar! A crezut’o Europa luminată ! …

Noi am desprețuit aceste clevetiri zilnice răspândite prin foile de publicitate; am comis greșala de a nu ne apăra la timp dinaintea opiniei publice, și de a răspunde la niște acusări falșe ce ascundeau un scop perfid, arătând la rândul nostru adevărul. Și acest adevăr este că nu noi, Românii, suntem persecutorii, ci noi suntem persecutați; nu noi comitem crima persecuției religioase în contra evreilor, ci evreii comit crima unei persecuții complexe în contra noastră, persecuție și religiosă, și economică, și națională.

Am neglijat de a desfășura în ochii Europei tabloul îngrozitor al năvălirei sistematice și demoralisatoare a evreilor, unii isgoniți din Austria și din Rusia, pentru purtările lor nelegale, și cei mai mulți trămiși la noi din ordinul Alianței israelite. Am neglijat de a pune în privirea lumei lungul isvod de locuitori aduși la sapă de lemn, și de familii, o dată avute și astăzi căzute în sărăcie, prin unealta infamă a usurei și prin hrăpirea nesățiosă a evreului ce esploatează mai cu seamă Moldova. Am neglijat de a publica în foile europene durerosul și înspăimântătorul martirolog a nenorociților Români otrăviți de evrei prin beuturi falsificate.

Spirtul, apa de foc, vărsat de Americani în gura sălbaticilor, a contribuit a distruge mai mult poporația indigenă de cât armele de foc. Rachiul otrăvit vîndut de evrei prin satele noastre are aceiași țintă și produce același efect. Demoralisarea, secarea puterilor, tâmpirea și moartea!

Acesta este adevărul adevărat! iar nu câte-va incidente isolate și foarte rari cari sunt de domeniul poliției corecționale și pe care Alianța israelită le grupeză cu multă dibăcie pentru ca să compue din ele un tablou de persecuție religiosă.

Privească Europa nepărtinitore starea prosperă a celor ce se zic persecutați de noi, în comparație cu starea de quasi-miserie a celor ce sunt acusați de a fi persecutori, și declare în conștiință din care parte este persecuție!

Esplice Europa învățată acest fenomen unic și straniu în istoria omenirei: Cum persecutatul se bucură de toate libertățile religiose și comerciale, cum poate el circula și a se așeza unde’i place! Cum poate clădi burguri și ridica sinagoge, și fonda jurnale, și avea întruniri publice fără nici o împedicare, fără nici un control din partea guvernului! Și cum, pe de altă parte, persecutatorul să fie supus la tote sarcinile Statului, să fie esploatat până la măduvă de cel pretins persecutat, și în loc să prospere, să se îmbogățească în paguba persecutatului, din contra, el, stăpân în țara lui, să scadă, să ajungă la marginea miseriei și în fine să tindă a dispare sub valurile năvălitore a celor persecutați de el.

Fac apel la Europa luminată, fac apel chiar la acei israeliți cărora simțul de echitate și de lealitate nu le este străin, să declare din care parte este persecuție!

Dar se va găsi poate un filantrop, om de Stat, economist politic care ar zice că persecutorul român e leneș, și persecutatul evreu e harnic; că românul trebue să dea pas evreului, fiind unul inert și cel-alt activ. La această stranie aserțiune, voiu respunde acelui economist-politic atât de aspru în privința românului, și atât de generos în privirea evreului, îi voiu răspunde invitându’l să’și arunce ochii pe câmpiele țărei și să vadă cine muncește sub arșița soarelui în lunile de vară? Cine, cu sudoarea lui, scote roada pământului pentru ca economistul-politic să aibă cu ce trăi în lux, și pentru ca evreul persecutat să aibă ce esploata fără muncă?

Românul e leneș? Da!… El e leneș la câștiguri ilicite, și această lene’1 onorează, căci e o calitate, o probă de conștiință.

În fine, esplice Europa luminată un alt fenomen: Cum se face că evreii din țările în care se bucură de toate drepturile cetățenești, fug de acele țări, se lepădă de acele drepturi, și vin cu sutele de mii să se arunce în ghiarele persecuției române? Cum se face că în timp de 20 de ani numărul acelor nenorociți persecutați a crescut de la 80.000 până peste 400.000?

Iată un tablou îngrozitor de creștere a numărului acestei populațiuni năvălitore.

Recensementul din 1859 arată pentru populațiunea României următoarele cifre:

4.299.000 creștini …. Populațiune totală 4.434.000 suflete.

135.000 jidani.

Mișcarea populațiunei, adică sporirea prin escesul nașterilor asupra  morților, după documentele statistice, ne dă, până la 1872, următoarele cifre:

4.586.500 creștini… Populațiune totală în 1872: 4.846.500 suflete

260.000 jidani.

Pe basa aceleiași creșteri, populațiunea pentru sfîrșitul anului 1879, se poate admite astfel :

4.759.500 creștini …. Populațiune totală în 1879: 5.095.300 suflete.

335.800 jidani.

Cifra de 335.800 jidani, în 1879, este prea mică: 1. pentru că punctul de plecare, adică recensământul din 1879, este greșit în mai puțin; al 2-lea, pentru că nimic nu este mai greu de cât înregistrarea esactă a nașterilor și morților la evrei (mai ales de la 1859 până la 1870); și al 3-lea pentru că în acea cifră nu se coprinde escesul imigrațiunei evreești, asupra emigrațiunei, în intervalul de la 1872 – 1879. Așa fiind, cifra în genere admisă, de 400.000 evrei astăzi în ființă, se poate privi ca adevărată și mai degrabă ca un minimum.

Din cifrele mai sus espuse resultă că, pe când populațiunea creștină în 20 ani, de la 1859 la 1879, a sporit cu 470.000 suflete, adică cu a 9-a parte, populațiunea evreească în acelaș interval a crescut cu 200.800 suflete, adică cu de 2 și jumătate ori, întreaga populațiune evreescă ! !

D. Moseau de Ionnes, arată tabloul următor :

Svedia și Norvegia, 450 jidani, adică 1 la 7.500 locuitori.

Anglia, 12.000 jidani, adică 1 la 1.750 locuitori;

Elveția, 1.970 jidani, adică 1 la 1.100 locuitori;

Prusia, 135.000 jidani, adică 1 la 800 locuitori;

Francia, 60.000 jidani, adică 1 la 600 locuitori;

Italia, 38.000 jidani, adică 1 la 500 locuitori;

Danemarca, 6.000 jidani, adică 1 la 330 locuitori;

Grecia, 7.000 jidani, adică 1 la 140 locuitori;

Germania, 150.000 jidani, adică 1 la 90 locuitori;

Belgia și Olanda, 80.000 jidani, adică 1 la 72 locuitori;

Austria, 453.000 jidani, adică 1 la 60 locuitori;

Rusia, 658.000 jidani, adică 1 la 58 locuitori;

Turcia, 380.000 jidani, adică 1 la 26 locuitori.

Noi putem adăoga : România, 400.000 jidani, adică 1 la 13 locuitori. 

Prin urmare, România are relativ o populațiune evreească de 2 ori mai mare de cât Statul din Europa care conține relativ mai mulți jidani, adică de cât Turcia, și de 600 de ori mai mare de cât Svedia, care conține cea mai mică populație evreească.

Luând numai Statele cu cele mai mari cifre absolute de evrei, vedem că în :

Rusia, jidanii constituă a 110-a parte din populația totală;
Austria, jidanii constituă a 79-a parte din populația totală;
Germania, jidanii constituă a 144-a parte din populația totală;
Belgia, jidanii constituă a 112-a parte din populația totală;
Francia, jidanii constituă a 600-a parte din populația totală;
Italia, jidanii constituă a 700-a parte din populația totală;
România, jidanii constituă a 13-a parte!

Mare atragere are pentru neamul israelit această persecuție!… Mare, dulce, se vede, de-vreme ce toți alergă la dânsa ca la un gheșeft plin de mari foloase.

Bine-voiască dar Europa a înțelege odată pentru tot-d’a-una că, precum în secolii trecuți evreii persecutați pentru causă de religie în Francia, Englitera, Germania, Italia, Spania și Portugalia, găseau un adăpost în țara Română, tot asemenea și în zilele noastre evreii nepersecutați astăzi în acele țări civilisate, aleargă iar la noi, și astă dată cu sutele de mii, însă nu pentru ca să fie persecutați de Români, dar pentru ca să aibă și ei, la rîndul lor, pe lume rolul de persecutori și să persecute pe acei ce le dau ospitalitate… Cifrele au o elocuență neînvinsă!

Încă o dată, iată adeveriri! Și însă Europa a crezut și crede din contra, atât de dibaciu a fost surprinsă confiența sa, atât a fost de activ, de influent, de neîmpăcat, de victorios, sistemul clevetirei aplicat în contra noastră de Alianța israelită!

Aici stăm și ne întrebăm cu mirare: cum niște omeni atât de eminenți ca acei ce compun comitetul Alianței israelite, s’au înjosit a se servi de o armă atât de degrădătore? Căci nimic nu’i mai infamant pe lume ca rolul de calomniator… și ne place a crede că însuși acei omeni au fost induși în erore de către niște fanatici și de rea credință corespondenți din țară. Astfel, pe baza raporturilor mincinose ce primiau, au indus și ei în eroare pe supremii legislatori ai Congresului de la Berlin.

Prin urmare, România este astăzi victima unei erori isvorîtă dintr’uă infamă calomnie.

Ce efect a avut asupra soartei noastre acea erore? Un efect desastros, cinic, umilitor și stigmatisător pentru nația Română!

Europa, indignată de tabloul atâtor cruzimi, atâtor nelegiuiri, atâtor pretinse acte de barbarie comise de noi asupra nenorociților evrei, ne-a condamnat fără a ne asculta. Europa, convinsă că suntem un popor netolerant, fanatic, barbar și persecutor, ne-a pus pe acelaș rând cu sălbaticii din Africa, au găsit că facem pată în secolul XIX, în acest secol de lumină, și că merităm o penalitate.

Europa deci a decis a nu recunoaște independența noastră, până mai întâiu nu vom pune capăt barbariei noastre, până nu vom înceta de a schingiui pe evrei, până ce, în fine, nu vom acorda acestora drepturi civile și politice.

Iată situația esactă în care ne aflăm: un popor acusat, condamnat fără judecată în presența altui popor calomniator și năvălitor!

Indignarea Europei a fost atât de mare, în cât nu’i a permis de a lua în considerație:

1. Că independența noastră ne-am recâștigat’o înșine, cu arma în mână, cu prețul sângelui nostru, că independența noastră este un fapt desăvârșit – un fait accompli – și recunoscut de marii Atleți ai ultimului răsboiu; de împăratul Alexandru și de Sultanul, fostul nostru suzeran; că independența noastră nu ne-a fost acordată de pomană de către alții, dar că acea glorioasă pomană ne-am făcut’o noi înșine, prin vrednicia noastră.

2. Că în calitate de beligeranți învingători, nu învinși, am meritat a fi scutiți de ori-ce condiții umilitore într’un tratat de pace încheiat în urma răsboiului la care am luat o parte gloriosă.

3. Că tratatul de la San-Stephano, care-le nu a fost abrogat în întregul său, proclamase independența noastră.

4. Că dreptul internațional positiv nu obligă pe o nație care n’a fost representată la un Congres, a se supune obligațiilor impuse ei de acel Congres, atunci mai cu samă când ea este învingătore iar nu învinsă.

Meșter prestidigitator a fost dar Alianța israelită, dacă a reușit a introduce prin surprindere în tratatul de la Berlin o cestiune cu totul străină răsboiului oriental, cestiunea israelita, și tot prin surprindere țintește a se resolva această cestiune în Parlamentele Române.

Elocuent advocat a fost Alianța israelita dacă ațâțând indignarea Europei în contra noastră, a aprins’o în așa grad încât Europa să ne condamne pe noi, Românii, a plăti pacea Orientului cu o bucată din pământul nostru, cu Basarabia; să ne condamne tot-o-dată a plăti recunoașterea independenței noastre cu sacrificarea dreptului nostru suveran de legiferare; să ne condamne, în fine, a da drepturi la sute de mii de străini isgoniți de aiurea, adăpostiți între noi ca dușmani fățarnici.

Europa avea alte cestiuni de regulat în Congres, cestiuni mult mai importante pentru ea, precum de exemplu, aceea a interdicției înscrisă în Constituția noastră în privirea colonisărei cu neamuri străine (art. 3). Cum s’ar putea împăca dar ștergerea art. 7 cu menținerea art. 3, când cel dantâiu impune colonisarea evreească, și cel d’al doilea oprește ori-ce colonisare. Să aibă evreii mai multe avantage de cât Francezii, Germanii, Italienii? etc.

În zadar marele cancelar al imperiului Rusesc, prințul Gorceakof, cel mai autorisat a spune adevărul în chestia israelită, în zadar s’au ridicat în contra prescripțiilor din art. 44, arătând marea deosebire ce esistă între evreii occidentali și acei din orient, declarând chiar, că aceștia sunt un pericol pentru popoarele de dincoace de Carpați, glasul său n’a fost ascultat, căci trebuia să fim noi pedepsiți pentru fără de legile noastre de popor barbar, netolerant și persecutor!

De acolo au isvorît art. 44!

Și iată-ne dar stigmatisați în ochii lumei pe temeiul unor simple calomnii!

Stigmatisați! Căci art. 44 coprinde în prescripțiile sale un subînțeles stigmatisator.

Cine este înferat cu această denumire insultătore ? Noi! Poporul Român ! Noi care, cu tot dreptul, putem revendica titlul de poporul cel mai liberal, cel mai emancipator din toate poporele lumei moderne !

Noi, netoleranți! Noi care n’am avut nici o-dată un Ghetto în orașele noastre, și care ne-am deschis fruntariele la refugiul tutulor acelor nenorociți evrei persecutați, desprețuiți, schingiuiți în Francia, Germania, Italia, Spania etc.

Noi, barbari! Noi care am emancipat Vecinii la anul 1749, pe când Creștinii erau servi în cele-alte State occidentale.

Noi, barbari! Noi care, în timp de 30 de ani numai, am desrobit țiganii, lovind astfel un drept feodal și secular, fără lupte, fără vărsare de sânge ca pe aiurea, ci din contra cu cea mai creștinescă compătimire.

Am emancipat Românii clăcași, desființând boerescul, și ridicând pe servii noștri la rangul de cetățenie, făcându’i chiar proprietari printr’o singură trăsătură de condeiu, și aceasta fără lupte, fără vărsare de sânge ca aiurea, ci din contra cu entusiasmul cel mai viu. Desființarea unui drept feodal și secular, care ținea pe frații noștri sub jug, au fost cea mai frumoasă sărbătore națională.

Am dat drepturi politice Armenilor stabiliți în țară de 400 de ani, omeni liniștiți, muncitori, și iubitori de patria lor.

Am făcut încă mai mult, noi, cei barbari, noi cei stigmatisați; am trecut Dunărea ca să contribuim la emanciparea unui neam străin nouă, la desrobirea Bulgarilor!

Noi suntem barbari, noi am meritat această insultă a doua zi după ce, în lauda lumei, ne-am afirmat valorea sub zidurile Plevnei, după ce ne-am probat toleranța într’un șir neîntrerupt de secoli?

Și cine a luat inițiativa în Congres pentru ca să ne arunce pe frunte acesta crudă insultă!… Națiile de același sânge cu noi!

Francia! Acea țară generoasă și emancipatrice; Francia, atât de simpatică nouă, căria datorim convenția de la Paris, în sînul căria noi, Românii, mergem cu preferință de aproape o jumătate de secol, spre a ne deprinde a fi liberali și emancipatori. Francia, a căria nenorociri au găsit un răsunet atât de profund în inimile noastre!

Francia lui Francois I-iu care, după bătălia de la Pavia, au strigat cu o nobleță cavalerescă: „Tout est perdu, fors l’honneur!”

Atât de puternică au fost influența calomniei vărsată asupra mostră de Israeliți, și erorea isvorîtă din acea sorginte necurată!

Italia!… Care a declarat cu mândrie în parlamentul ei, că e sora României! Italia eroului rege Victor Emanoil, și a marelui cetățen Cavur, doi giganți cari au fundat unitare și independința Italiei fără a sacrifica onorul ei. Italia ne-au aruncat insultă! Sora a stigmatisat pe soră!

Atât de desnaturătore au fost influența calomniei vărsată asupra noastră, și erorea isvorîtă din acea sorgintă necurată!

Turcia singură, către care noi ne-am purtat dușmănește, s’a grăbit a reunoaște independința noastră, fără condiții, cu lealitate, și ast-fel au recâștigat simpatiile noastre.

Cu Turcia am avut o socotelă seculară de încheiat. Am încheiat’o sub zidurile Plevnei, și am rupt legăturile noastre de vasalitate, rămânând în legături de amicie… Am scăpat de un suzeran care se feria de a ne da porunci, respectând autonomia noastră, și – straniu capriciu al sortei! – astă-zi ne găsim față cu cinci alți suzerani cari, rezemându-se pe o erore, ne edictează legi și penalități.

Ce am câștigat în schimb? Ce ne folosește independința dacă suntem constrînși a inaugura aceasta independință cu un act de supunere… de servilitate dechizată sub denumirea de deferență?

D-lor Senatori!. În presența unei situații atât de anormale, ce avem de făcut? Care trebue să fie atitudinea noastră? Avem a ne pătrunde de caracterul sacru al mandatului nostru, și fermi, și deciși, avem să spunem, cu curagiu precum și cu deferință, Puterilor semnatare tratatului de la Berlin:

«Am fost calomniați în ochii voștri, calomniați într’un grad astfel că dintr’un popor liberal și emancipator ce sîntem, am ajuns a fi considerați de voi ca un popor netolerant, barbar și persecutor. Această calomnie a isbutit a naște în spiritele voastre o indignare, care v’a dictat art. 44 din tratatul de la Berlin.   Acel art. 44, prin condiția pusă recunoașterei independinței noastre, coprinde un blam nemeritat de noi, o insultă care lovește demnitatea noastră română.   Deci, de cât recunoașterea unei independințe pătată cu umilire, mai bine o nerecunoaștere ce o scutește de stigmat. 

Calomnia a fost perfidă,  indignarea neîntemeiată,  penalitatea nedreptă! Noi, Românii, cu tot respectul datorit marelor Puteri a le Europei civilisate, dar tot-odată cu toată demnitatea ce aparține de drept unui popor prin sine independent, venim să facem apel la mărinimia voastră și la simțimîntul vostru de echitate pentru ca să constatați adevărul, și prin urmare să nu subordonați recunoașterea independenței României unei clause ce atacă dreptul ei suveran de legiferare, și toate fibrele onorului său.

Lăsați-ne proprii noastre inițiative, liberului nostru arbitru pentru a regula chestia Israelită într’un mod conform cu principiile civilisației moderne, ce le-am aplicat cu generositate către alții, și cu interesele noastre economice și naționale, precum din libera noastră inițiativă am urmat în privirea Românilor, odinioră servi, a Țiganilor odinioră sclavi, a Armenilor și a Bulgarilor. Recunoașteți independința noastră pur și simplu, pentru ca să nu rămâe nici umbră de blam, nici un vestigiu de stigmat pe fruntea României, și ast-fel promitem a face schimbare în unele disposiții ale Constituții noastre. La caz contrariu… o declarăm cu cea mai profundă regretare, datoria noastră de Senatori, chemați a păzi Constituția noastră, ear nu a o sfâșia într’un moment de surprindere; chiamați a păstra neatinsă demnitatea națională, ne vom vedea obligați de conștiința noastră a amâna până la un timp mai fericit revisuirea Constituției. 

Această declarare o facem fără nici un spirit de sfidare, dar chiar sub forma unei rugăciuni adresată de noi acelor mari Puteri, care știu a ținea sus drapelul demnităței lor, și care ne vor permite a urma esemplul lor, pentru ca ast-fel să fim demni de a lua locul nostru alăture cu ele.» 

Nu mă îndoesc că toți D-nii senatori, precum și toată țara, resimt nedreptatea și insulta amară ce ni s’a făcut din causa unei simple erori provocată dintr’o calomnie; însă se vor găsi negreșit unii dintre colegii mei, cari conduși de un spirit de prudență cam esagerată, îmi vor face întâmpinări:

Unul va zice poate că Europa, luând odată o decisiune în privirea noastră, nu ar putea să revie asupra ei; prin urmare refusul nostru de a ne supune verdictului său ar fi din parte-ne o desfidare imprudentă.

Voiu răspunde că ar fi să nesocotim spiritul de echitatea Puterilor civilisate, dacă am crede că, recunoscând erorea în care au fost induse asupra noastră, s’ar înteți a menținea o clausă pedepsitore, nemeritată, în tratatul de la Berlin; voiu adăogi că inculpatul ce’și reclamă dreptatea nu desfide pe judele său, și că a refusa stigmatul pe fruntea țărei, a refusa sinuciderea neamului nostru, nu este un act de sfidare. Europa e prea luminată ca să pue în cumpănă amorul propriu al său de putere gigantică, cu dreptul sacru a unui mic popor ce a meritat tot-d’a-una bunăvoința ei.

Europa cunoaște că demnitatea unei nații nu se măsoră pe numărul locuitorilor săi, precum onorul și curagiul unui om nu se măsoară pe talia lui.

Altul va zice poate că s’ar uni cu părerea mea, dacă din dosul refusului nostru de a ne supune, am avea 300.000 de baionete.

Voiu răspunde că dreptul nostru e mai tare de cât 300.000 de baionete, cari, dacă le-am avea și am vroi să facem întrebuințare de ele, ne-am găsi în față cu 3.000.000 baionete ale Europei coalisate în contra noastră. Prin urmare, nu 300.000 de baionete ne-ar putea dicta datoria noastră de a feri fruntea țărei noastre de insultă; dar dreptul nostru.

Altul va zice că art. 44 nu coprinde nici o intenție de insultă în contra nației Române, ci numai o simplă condiție de admitere în marea familie Europenă, precum de pildă condițiile la care este ținut a se supune ori-cine are dorința de a face parte dintre membrii unui club. Stranie întâmpinare! L’ași întreba pe acel întâmpinător, dacă ar primi să intre într’o adunare, cu condiția de a se sinucide mai întâiu, sau cel puțin cu condiția de a trece printr’o umilire degradatore!

Altul va zice: că trebue să facem oare-care sacrificii, pentru ca să intrăm și noi o-dată în marea familie Europenă. Voiu răspunde D-sale, întrebându’l dacă nu a remarcat, în unele familii, câte o rudă scăpătată, care are mai mult rolul și aparența de slugă de cât acela de rudă, care e tolerată în salon sub condiția de a nu se prevala de legăturile sale de rudenie cu stăpânii salonului; care e pus la masă în capătul mesei, și dacă sunt mai mulți meseni, sau meseni importanți, e trămis să prânzescă jos, cu ceilalți servitori.

Această posiție, de rudă scăpătată și umilită, eu nu o admit pentru România când e să intre în familia Europeană, și’mi place a crede că fiecare dintre noi gândește ca și mine: că România și-a recâștigat titlurile sale de nobleță pe câmpul răsboiului, că prin urmare are dreptul de a face intrarea sa în lume cu fruntea sus, iar nu de capul plecat.

Altul va zice: că în fine tot trebue să facem ceva în favorea evreilor, pentru ca să dăm o satisfacere Europei și să ștergem din Constituția noastră acel nenorocit art. 7, causa situației noastre de astă-zi.

Da! Trebue să facem ceva, însă ce, și cum, și când? Iată întrebarea. Dacă Europa, apreciând actele noastre din ultimii 30 de ani, și convingându-se prin acele acte, că suntem un popor liberal și emancipator, ar fi recunoscut pur și simplu independința noastră, câștigată de noi înșine, iar nu dată nouă pomană, și dacă în urma acestei recunoașteri leale, ar fi cerut de la noi oficios ca să desființăm stavila pusă în calea evreilor, noi Românii, cu generositatea și simțul de gratitudine ce ne caracterisează, ne-am fi grăbit a face pentru israeliți mai mult de cât vom putea face acum.

Lăsați la propria noastră inițiativă, și la liberul nostru arbitru, ne-am fi arătat mai liberali, mai marinimoși în privirea evreilor decât acum când ne vedem loviți în amorul propriu nostru național, în dreptul nostru suveran de legiferare, și apăsați sub presiunea străină.

Alianța israelită, prin nerăbdarea ei de a dobândi drepturi civile și politice pentru coreligionarii săi, au indus Europa în erore, pentru ca Europa să esercite o presiune draconică asupra noastră.

Resultatul este că națiunea română se simte ofensată, că România se simte amenințată, că poporul este iritat într’un grad care poate să producă regretabile evenimente. Prin urmare, representanții săi sunt ținuți a fi cu mare circonspecție în atingerea Constituțiunei noastre. Și, pot zice, sunt obligați la o parcimonie prudentă în cestiunea de acordare de drepturi neamului israelit.

Iată resultatul nerăbdărei Alianței israelite, nerăbdare legitimă, o recunosc, dar imprudentă și nepolitică.

Eu însu-mi, care am reputația de evreofob, mă simt cu toate acestea destul de generos, pentru ca să găsesc că trebue să facem evreilor o condițiune mai corectă în țara noastră, dar când, și cum, și în ce condițiuni?

Nu sub presiunea directă a art. 44, nu sub presiunea indirectă a alianței israelite… Ci din liberul nostru arbitru de Stat independent!

Căci dacă am urma alminterea, dacă ne-am supune a trece sub furcele caudine acelui art. 44 – știți cu ce ne-am alege?

Am afirma noi înșine acusările alianței israelite și am recunoaște starea de barbarie ce ni se aruncă în față, făcând un mea culpa ce ar rămâne ca o pată eternă pe paginele istoriei noastre naționale.

Supunându-ne cu capul plecat penalităței coprinsă în art. 44, am lua deprinderea supunerei, pe când alții ar lua, vis-a-vis de noi, deprinderea poruncii și, ca Stat independent, am ajunge la o stare mai tristă de cât acea din timpul Reglementului organic, când eram conduși a la baguette de ordinele venite din Petersburg și de firmanurile sosite din Stambul.

În fine, ne-am espune la cea mai tristă umilire: aceea de a datori recunoașterea independinței noastre, nu sacrificiilor noastre, nu vitejiei noastre, nu Românului care și-au vărsat sângele pe câmpiile Bulgariei… nu simțului de equitate a Europei, dar am datori-o în parte … cui?… Alianței israelită!… Asemenea prințul nostru care au făcut campania ca șef  Suveran, în fruntea bravei sale armate, Prințul Carol de Hohenzolern, nepotul marelui Împărat al Germaniei, și Domn Românilor, el care și-au câștigat titlul măreț de Prinț independent a la pointe de son epee, și-ar datori acest titlu istoric, nu vitejiei sale, nu bărbăției soldatului Român . . . dar cui?… în parte alianței israelite!

Ce ar zice dar țara întreagă, dacă i-am crea o asemenea situațiune în istorie? Ce ar zice Românul care s’a luptat voios pentru independența moșiei strămoșești?

Țara și-ar întorce ochii cu durere de la noi.

Românul ar zice: Nu-mi mai cereți de azi înainte sângele meu, dacă acel sânge vărsat nu slujește de cât la trunchiarea țărei și la înjosirea demnităței naționale.

Pentru aceste considerente, când astă-zi România vine cu istoria sa în mână, pentru ca noi să înscriem, pe paginele sale, al nostru veto, eu unul rup pagina destinată pentru înscrierea umilirei țărei, iar pe cealaltă pagină scriu cu inima mea: demnitatea și salvarea ei!

Iată cuvintele pentru care susțin propunerea mea. Am zis!

PROPUNERE

În presența legitimei nemulțumiri și marei agitațiuni, produse în țară prin art. 44 din tratatul de la Berlin, care lovește dreptul absolut de legiferare al ei; propun a nu se procede la revisuirea art. 7 din Constituție, înainte ca România să fie lăsată la libera sa inițiativă, și la liberul său arbitru, în privirea ori-cărei modificări din Constituția sa, conform dreptului său absolut de legiferare, conform intereselor sale economice și naționale, conform demnităței sale de Stat independinte și care, de secoli, este și a fost de sine stătător.

(Semnat), V. Alecsandri

Vedeți și piesa Năvălirea Jidanilor – de Vasile Alecsandri