La 69 de ani de la nașterea în Ceruri a lui Valeriu Gafencu, prezentăm o mărturie a fostului deținut politic Nicolae Itul, martor la săvârșirea din viață a sfântului închisorilor (așa cum Părintele Nicolae Steinhardt, și el pătimitor în temnițele bolșevice, l-a numit pe Valeriu Gafencu). 

Nicolae Itul a fost frate de suferință cu Valeriu Gafencu la Penitenciarul Sanatoriu Târgu Ocna. Pentru convingerile sale naționale, creștine și anticomuniste, Nicolae Itul a fost arestat în anul 1949 și întemnițat timp de 15 ani în închisorile comuniste de la Aiud, Ploiești, Jilava, Pitești, Gherla, lagărăle Periprava și Poarta Albă. A fost eliberat din închisoarea Aiud, în anul 1964.

Valeriu Gafencu s-a născut la 24 ianuarie 1921, în Basarabia, comuna Sângerei, județul Bălți. Tatăl său, Vasile Gafencu, a fost deputat în Sfatul Țării, când s-a cerut revenirea Basarabiei la patria mamă. La cedarea Basarabiei, în 1940, Vasile Gafencu își trece familia peste Prut și se întoarce pe pământul natal, la datorie. Este arestat de sovietici, deportat dincolo de Cercul Polar, în Siberia, și moare după un an.

Valeriu Gafencu se înscrie la Facultatea de Drept din Iași. Conduce un grup al Frățiilor de Cruce. E arestat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică. De o înaltă concepție creștină, îndură cu seninătate toate chinurile la care a fost supus. În urma izolărilor de la Zarca Aiudului și Pitești, se îmbolnăvește grav de TBC și de inimă. În Penitenciarul Sanatoriu din Târgu Ocna, primind streptomicină de la un prieten, o cedează unui alt bolnav, pastorul evreu Richard Wurmbrand, salvându-i viața.
 
Moare în 18 februarie 1952, ca un adevărat martir creștin. (Sursa biografiei lui Valeriu Gafencu este lucrarea „Poeți după gratii”, editată de Mănăstirea Petru Vodă).
 
 
Mărturia fostului deținut politic Nicolae Itul
 
Valeriu Gafencu era un om de profunzime. Vorbea rar. De altfel, era și foarte bolnav. Obosea foarte repede. Bietul Ioan Ianolide venea frecvent la Valeriu. Îl căuta în fiecare zi. Fiecare dintre noi a făcut un sacrificiu. 
 
Ce să vă spun? Locuiam în cameră cu Ioan Ianolide. Și, la un moment dat, mă cheamă Valeriu la el și-mi zice: 
 
-Măi Neculaie, am o rugăminte la tine! 
-Da, dragul meu, spune.
 
Stăteam în genunchi, acolo, pe ciment, lângă patul lui Valeriu. Vorbea foarte încet. Îmi zice:
 
- Vezi, azi e 2 februarie, Întâmpinarea Domnului. Spune-mi, te rog, mă asculți puțin?
- Cum să nu? 
- Vezi, eu am o revelație. Voi pleca de-aici dintre voi în ziua de 18 februarie (inițial, Nicolae Itul a vorbit despre data de 28 februarie, după care avea să revină, precizând data de 18 februarie – nota noastră). 
- Posibil, zic, dar Dumnezeu nu ne comunică sfârșitul vieții noastre. Dar dacă ai avut o revelație, eu te cred.
- Atunci, dacă mă crezi, te rog să faci ce te rog eu. Vezi, am cămașa cutare, izmenele cutare, ciorapii cutare. Să le pregătești, să fie curate. Să-mi faci un capăt de lumânare din ceară, pe care să mi-o aprinzi la cap în ceasul acela! Și vezi că am o cruciuliță pe care te rog să mi-o pui (în gură) pe partea dreaptă, că dacă vreodată vă va învrednici Dumnezeu să vă eliberați și să ne deshumați oasele, să știți măcar care sunt și unde sunt.
- Promit că-ți fac!
 
Am început să le fac pe rând. În două zile am spălat hainele, le-am pregătit. V-am spus că n-aveam apă. Iarna îți înghețau mâinile în apă. Băgam mâinile în apă ca s-o putem dezgheța, ca să-i putem spăla pe bolnavi. Vă dați seama ce chin era pentru oameni!

În sfârșit, am avut un prieten, Gavrizi, macedonean, bolnav și el. I-am spus: „Măi, tu ești cizmar, spune-i unui milițian să-ți dea și ție ceva să mai repari papucii noștri, că-s rupți. Și spune-i că tu poți să-i repari și pe ai lui”. „Că bine zici!”

S-a apropiat de milițian și i-a spus: „Dom’ sergent, nu-mi dai să-ți fac papucii, că și-ai mei sunt stricați, dar n-am cu ce să-i repar. Adu-mi o sulă, un pic de ceară, o bucată de sfoară, și-ți fac cizmele și-mi fac și papucii mei, că nu pot umbla așa”. Și-ăla i-a adus niște ceară, o bucată de ață pentru cusut și ac de cizmărie. Și-a început Gavrizi al meu să facă reparații de încălțăminte pentru mai mulți. Eu m-am dat pe lângă el și-am ciupit din ceara aia. Și, cu un capăt de ață, pe care l-am luat dintr-o cămașă de bumbac curată, am făcut un capăt de lumânare. L-am pus într-o batistă și îl ascundeam întotdeauna ca să nu mi-l găsească la percheziție. 

I-am arătat lui Valeriu lumânarea. N-aveam încă chibrit. Cum am făcut? Era un milițian care fuma. Și Gavrizi trebuia să topească ceara. „Măi, cere-i chibrit, că trebuie să topești ceara”. De-acolo, am luat niște bețe de chibrit. Și-am dus și-un catran din acela, ca să am pe ce le aprinde. Și, în felul acesta, m-am dus la Valeriu și i-am arătat toate. 

- Să le păstrezi, a zis Valeriu. În 18 să vii direct la mine, după deschidere. 
- O să vin!

Lucrul acesta nu i l-am spus lui Ianolide, până în dimineața aceea. Înainte de deschidere m-am dus la Ianolide.

- Măi, Ioane, am o rugăminte la tine.  Acum, când ne deschide, du-te fuga, imediat, la Valeriu. Uite ce mi-a spus atunci, uite ce-am făcut! Vreau să văd dacă-și mai aduce aminte! 

S-a dus la el și a venit înapoi într-o fugă.
 
- Du-te, mă! A întrebat Valeriu unde ești, de ce n-ai venit.
- Păi, ți-am spus de ce n-am venit. Am vrut să verific lucrul acesta.
- Măi, tu ești Toma necredinciosul.
- Da, sunt Toma. Ce să fac? Dacă Dumnezeu m-a făcut așa!
 
Am fugit repede la Valeriu.
 
-De ce n-ai venit?
-Păi, am uitat, am mințit eu. 
-Acum nu mai pleci de aici. Vezi că vine vizita medicală. După vizita medicală chemi pe cutare, pe cutare, pe nume, să stau de vorbă cu ei, să-mi iau rămas bun.

Și-i chemam pe rând. Ioan Ianolide stătea lângă el, la căpătâi. Și-n timpul ăsta eu trebăluiam, mai aduceam pe unul, pe altul. Între timp, făceam celelalte servicii, de care era nevoie.
 
A venit vizita medicală, pe la 9,30-10: doctorița Danielescu, însoțită de doctorii deținuți Floricel Nicolae, fiziolog, și doctorul Ghițulescu, medic militar, căpitan, și sanitarul, un sergent major, care trebuia s-o însoțească pe doctoriță întotdeauna. Și, când a venit, parcă văd și acum, primul lucru pe care l-a făcut doctorița, după ce a trecut pe la toate paturile, s-a oprit la patul lui Valeriu.
 
-Domnu’ Gafencu, dumitale ce să-ți mai dau, cu ce te pot ajuta?
-Doamnă doctor, de-acum vă mulțumesc din toată inima pentru toate câte le-ați făcut! Să vă binecuvânteze Dumnezeu, ați fost o adevărată mamă și soră pentru noi. De multe ori ați suferit și chiar ați avut necazuri, căutând să ne ameliorați suferința. Vă mulțumesc din toată inima.
- Dar cine ți-a spus că pleci? Unde pleci?
- Doamnă, plec de aici, acolo unde o să vină toți.
- Cine ți-a spus, bă?, zise sergentul major. Unde pleci, bă?
-Domnule sergent, și dumitale îți cer iertare pentru toate greșelile pe care le-am făcut. Să mă ierți și pe mine, și pe camarazii mei de suferință. Unde merg eu acum o să veniți și dumneavoastră, toți. Numai să merităm locurile acelea. Și, vă rog, doamna doctor, dacă este posibil, să-mi dați un felinar pentru noapte, că noi n-avem lumină.
-O să încerc. Dar de ce spuneți asta?
-Doamna doctor, eu știu ce am. Și, încă o dată, în numele tuturor camarazilor de suferință de aici, iertați-ne pe toți și să știți că vă apreciem. Dumnezeu să vă ocrotesscă!
-Curgeau lacrimile femeii. A plecat. Și, ieșind de-acolo, a mers prin spate, pe coridor, și fiindcă era o ușă acolo care avea o mică deschidere din sticlă, s-a aplecat acolo ca să-l vadă ultima dată. N-a adus felinar. Pe la ora 12, sau 1 după-amiază, a început să ningă frumos și, la un moment dat, eu am simțit că lui Valeriu încep să i se răcească mâinile. Zice:
 
-Sunt puțin cam obosit.
-Păi, vorbește cu Ion, zic. Eu o să te îngrijesc acum. 
 
I-am frecat picioarele, mâinile. Începuseră să i se înnegrească unghiile. Mi-am dat seama că pleacă. Astea sunt simptomele. Picioarele se răciseră și ele, apoi treptat, treptat... A vorbit până în ultimul moment. Mi-a zis: „Vezi, să nu uiți ce ți-am spus!”. „Nu voi uita”.

Și, când a fost sfârșitul, la un moment dat, a expirat o dată. Dar n-am crezut că-i mort. Îi spusesem lui Valeriu că-l voi ruga, după ce cred eu că-i decedat, să închidă ochii. În momentul acela, după ce a închis ochii, l-am întrebat: „Mă auzi, Valea?”. Inima încetase să bată. Am încercat cu sticla să văd dacă respiră. Nu mai respira. Sigur, au fost și doctorii acolo. Capul i-a căzut într-o parte. Am început să fac pregătirile cuvenite. 

Sigur, înaintea morții lui Valeriu, Ioan Ianolide mai discutase niște lucruri de intimitate la capul lui, la urechile lui. Discutau foarte încet. Ion Ianolide l-a îngrijit foarte mult. Au fost ca doi frați. De multe ori, când Valeriu nu putea mânca, Ianolide îi dădea mâncarea mestecată. A fost un sacrificiu imens pe care l-au făcut unul pentru altul. I-am admirat și, tot timpul, am fost lângă ei. Și-i admir tot timpul. Au căutat pacea între oameni, să nu se certe între ei. Pe fiecare dintre deținuți îi mângâia, noaptea vorbea cu ei, îi consola. 

Când a fost să treacă la Domnul Părintele Iscu, starețul Mănăstirii Tismana, mi-a spus: „Dragul meu, așa mi-e de rău. Fum sunt aici, în lumea asta. Nu se vede niciun orizont pentru noi”. Adică, orizont de a ieși, de a ne elibera. Astea erau momente de mare tensiune. De-asta spun eu, momentul acesta al morții e un moment foarte greu. Pentru multă lume. Dar Valeriu a închis ochii de parcă ar fi adormit. Exact, parcă ar fi adormit. L-am privit în ochi, la ultima suflare. Drept în ochi. Parcă nu s-a schimbat culoarea ochilor lui. Totdeauna povesteam că aici, în partea vestică (în Țara Hațegului), este un cer... Sunt zile când este un albastru formidabil. N-am văzut niciunde, pe unde am umblat, un asemenea cer. E, cum zice un cântec, un albastru infinit. Totdeauna îmi amintește de ochii lui Valeriu. Îi spuneam, când trăia, că „e un cer pe la noi, ca ochii tăi”.