Ce fel de sărbătoare a Marii Uniri va fi aceea când marcăm, în același timp, centenarul Reîntregirii și abandonarea idealului Reîntregirii?, se întreabă, retoric, senatorul ALDE Varujan Vosganian, comentând, într-un  text postat pe blogul său, evenimentul istoric pe care românii îl vor sărbători în 2018. 

Din păcate, crede Varujan Vosganian, Centenarul Marii Uniri găsește poporul român nepregătit pentru sărbătoare, iar dezideratul reîntregirii României devine unul tot mai depărtat. Un rol major în această abandonare a idealului întregirii îl joacă, după cum spune Varujan Vosganian, politicienii români, care se tem să-și asume acest deziderat, dar și analizele făcute tot de felul de econimiști, care calculează cât ar costa egalizarea nivelului de trai dintre cele două Românii de pe malurile Prutului. 

Iată comentariul lui Varujan Vosganian:

„După o sută de ani, România profundă este dezbinată, cronicizată în decalajele dintre provincii și stingheră într-o Europă pe care mai degrabă o stânjenește.

Ar trebui, în 2018, să sărbătorim Reîntregirea. Dar câți români împărtășesc astăzi idealul Reîntregirii?

Eu sunt un unionist incurabil. Cred că, așa cum cele două Germanii s-au unit, cum Vietnamul de Sud si cel de Nord au devenit o singură republică, așa cum, nu peste multă vreme, și cele două Corei se vor alipi, România și Republica Moldova vor fi într-o bună zi, un singur stat. Ar fi trist ca pământul românesc să rămână singurul pe lumea aceasta sfârtecat de  granițe artificiale. Până când Moldova nu va redeveni parte a României unite, rănile celui de-al Doilea Război Mondial și ale Războiului Rece nu se vor fi vindecat întru totul.

Dar majoritatea românilor nu gândește așa. Partidele politice, cu foarte rare excepții, se sfiesc să asume idealul reîntregirii.

Pe măsura trecerii timpului, în loc să ne apropiem de acest deziderat, ne tot îndepărtăm. În anul 1991, ar fi fost de ajuns câte o Declarație din partea celor două Parlamente, al României și al Republicii Moldova, ca să ne unim. România nu era încă parte a Uniunii Europene, Moldova nu mai era parte a Uniunii Sovietice, iar Rusia era frământată de propriile convulsii nostalgice. Din păcate, ceea ce caimacamul Vogoride n-a reușit la 1857, și anume să împiedice Unirea, au reușit, în 1991, cei doi caimacami Vogoride, Ion Iliescu și Mircea Snegur.  Momentul providențial a fost ratat.

De atunci decalajele dintre cele două state se tot adâncesc. PIB/locuitor este de la simplu la dublu, iar în ce privește sistemul de pensii, decalajele merg chiar până la patru la unu.

În loc să socotească ce ar avea de câștigat România lărgindu-și piața internă și potențialul agricol, economiștii se gândesc cât ne-ar costa egalizarea nivelului de trai dintre cele două Românii de pe malurile Prutului. În loc să fie cuprinși de elan patriotic, oamenii politici se gândesc la complicațiile pe care le-ar crea adăugarea în lăuntrul frontierelor a unor minorități etnice și religioase alcătuite din sute și sute de mii de oameni. Partidele politice nu au nevoie, dintre moldoveni, decât de aceia care sunt cetățeni români și votează la alegeri. În Transilvania tema Unirii nu există iar atunci când este, totuși invocată, ardelenii fug de ea de teamă că resuscitarea ideii de Unire ar da noi idei minorității maghiare, și așa destul de inventivă. Între timp, în Republica Moldova economia continuă să se sovietizeze iar noua clasă politică ignoră Unirea, de teamă că încorporarea într-o mare Românie ar face-o să-și piardă privilegiile.

 

Așadar, ce fel de sărbătoare a Marii Uniri va fi aceea când marcăm, în același timp, centenarul Reîntregirii și abandonarea idealului Reîntregirii?”