ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!



Pentru a putea să își contureze identitatea, o națiune trebuie, în primul rând, să știe de unde vine, să își contureze identitatea. Aceasta a fost una dintre concluziile discursului pentru cinstirea memoriei martirilor comunismului, rostit de senatorul ALDE, Varujan Vosganian. Vosganian a deplâns faptul că, astăzi, se vorbește mai multe de călăi decât despre victime și absența victimelor din manualele de istorie. Din păcate, spune senatorul ALDE, eroii care s-au jertfit în 1989 rămân, pentru majoritatea românilor, niște necunoscuți, așa cum se întâmplă și cu cei uciși în temnițele comuniste. 
 
„Cred că astăzi noi deschidem doar o poartă către Valea Plângerii, pe care trebuie să mergem în pelerinaj. Pentru că, dacă nu îi onorăm pe toți acești martiri dintotdeauna și până astăzi, nu vom putea ieși din exilul interior decât cum se întâmplă astăzi, prin exilul exterior. Ceea ce e păcat pentru noi și pentru locul în care ne-am născut”, a spus Vosganian de la tribuna Parlamentului. 

Redăm mai jos textul integral rostit de senatorul ALDE:


„O națiune pentru a putea să își contureze identitatea trebuie, în primul rând, să știe de unde vine. Pentru a ști de unde venim, trebuie să ne împăcăm cu istoria recentă. Noi românii avem o falie între ceea ce trăim astăzi și ceea ce am trăit în trecut. Aș vrea să vă relatez o experiență care, poate, nu are legătură directă cu temnițele comuniste, dar are legătură cu ceea ce credem noi despre trecut. Acum câțiva ani am făcut un experiment și în toate întâlnirile publice am întrebat pe cei din sală dacă cunosc numele vreunui tânăr mort în 1989. Surpriză! Cu excepția Timișoarei și Clujului, în celelalte zeci de orașe în care am întrebat așa ceva, nimeni nu știa numele niciunui tânăr mort în 1989. 
 
Concluzia tulburătoare pentru mine a fost că noi  pe acești tineri îi ucidem a doua oară. Prin uitare. Același lucru în legătură cu temnițele comuniste.
Zilele trecute am fost la Praga, unde, în centrul orașului, este un monument ridicat lui  Jan Palach, studentul care și-a dat foc în 1968, pentru a protesta împotriva invaziei armatelor Pactului de la Varșovia. În România l-am avut pe Liviu Babeș. În timp ce Jan Palach este erou național, are un monument în centrul orașului, se fac permanent pelerinaje la acel monument, există chiar și un asteroid care ii poartă numele, Liviu Babeș este complet necunoscut. Există doar o Troiță, undeva, la Poiana Brașov, dar vă asigur că niciun schior nu se oprește pentru a se ruga la acea Troiță. 
 
Ar trebui ca în manualele de istorie motto-ul să fie ceea ce a scris Călin Nemeș în 1993, înainte de a se sinucide. Călin Nemeș care a murit de două ori: o dată în 1989, când l-au crezut mort, și a doua oară în 1993, când și-a dat seama că trăiește într-o lume în care oameni ca el nu-și găsesc locul.

Credeți că noi am făcut până acum ceva pentru acești martiri? Mă doare sufletul când văd la televizor că se vorbește mai mult despre călăii comunismului decât despre victimele comunismului. Acum puțină vreme, un personaj în vârstă care nici nu mai știa ce e cu el, era purtat de doi polițiști și judecat pentru crime împotriva umanității. Timp de două zile, televiziunile au făcut „Breaking News” cu acest bătrân care a fost unul dintre călăii din temnițele comuniste. Ați văzut vreodată vreun  „Breaking News” cu vreuna dintre victimele  comunismului? 

Faptul că vorbim mai mult despre călăi decât despre victime, faptul că victimele lipsesc din manualele de istorie, faptul că noi nu ne putem confrunta cu morții noștri cei noi pentru că nu știm ce să le spunem. Am preluat un testament pe care ei nu l-au scris. Ziua de azi e doar un mic pas, să nu credeți că Ziua aceasta, a Martirilor, rezolvă problema noastră.
 
Și încă un exemplu: în cartea de literatură există legenda Meșterului Manole. Copiii învață despre Ana lui Manole, care, din iubire necondiționată, și-a găsit moartea ducând mâncare iubitului ei, care era ctitor.
Noi am avut-o pe Raluca Sălăjan, contemporană cu noi, care a murit în 1989 ducând mâncare iubitului ei, care era soldat. De ce Raluca Sălăjan nu este în manualele de școală, așa cum este Ana lui Manole? Între ele nu este nicio diferență. Amândouă au murit din iubire necondiționată și fiecare a murit pentru ca pe moartea ei să se înalțe o ctitorie. Din păcate, pe moartea Ralucăi Sălăjan acea ctitorie nu s-a înălțat. Dar cred că o fată de 17 ani, învățând la școală despre o fată ca și ea, care a murit ca ea să trăiască, ar putea să aibă o altfel de atitudine despre lume și viață.
 
De aceea, cred că astăzi noi deschidem doar o poartă către Valea Plângerii, pe care trebuie să mergem în pelerinaj. Pentru că, dacă nu îi onorăm pe toți acești martiri dintotdeauna și până astăzi, nu vom putea ieși din exilul interior decât cum se întâmplă astăzi, prin exilul exterior. Ceea ce e păcat pentru noi și pentru locul în care ne-am născut.”

Pentru aducere aminte, acestea sunt cuvintele lui Călin Nemeș, publicate de "România liberă", pe 25 aprilie 1991: 

„Circulați. Totuși, gândiți-vă că într-o bună zi se va încheia și viața voastră supusă stomacului. Iertați-mi că vă reamintesc, dar vă dau cuvântul meu de om că într-o zi, în care soarele va răsări la fel ca astăzi, veți muri. Și dumneavoastră, și eu. Mai devreme sau mai târziu. Și ceva îmi spune că imediat după acest ultim eveniment al vieții noastre, care este moartea, îi vom reîntâlni pe ei, pe magnificii copii și adolescenți ai lui decembrie 1989. Și, poate, ne vor întreba ce am făcut după moartea lor? Știu că eu am ce să le răspund. Dar dumneata, trecătorule?”.