Regretatul actor Emil Hossu a devenit „personaj” al Marii Uniri fără să știe. O eroare impardonabilă a Centrului de Creație, Artă și Tradiție (CREART), un serviciu public aflat în subordinea Primăriei București, a făcut ca pe un afiș amplasat la stația de metrou din Piața Universității numele lui Iuliu Hossu, omul care a dat citire proclamației de la Alba Iulia, prin care Transilvania a devenit pentru totdeauna parte a României, să fie confundat cu cel al actorului Emil Hossu. 

Afișul celor de la CREART îl înfățișează episcopul greco-catolic de Cluj,  care a citit Proclamația de Unire de la Alba Iulia la 1 decembrie 1918 în fața a mii de români, pe când avea doar 32 de ani. Doar că sub imagine numele lui Iuliu Hossu a apare „ Emil Hossu.”

Greșeala a fost sesizată de Purtătorul de cuvânt al Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București (ARCB), Francisc Doboș,

Acesta a scris pe Facebook următorul comentariu: „Trebuie scos în evidență rolul central al Bisericii Greco-Catolice în făurirea Marii Uniri de la 1918. Se pare că este un pic neglijat rolul ei la ceas aniversar.
 
Iar atunci când este amintit ar trebui evitate astfel de erori. Episcopul greco-catolic IULIU (și nu Emil) Hossu a citit Declarația Unirii. 
 
Am văzut semnalată această eroare pe facebook și am venit în Pasajul Universității să mă conving personal. 
Există un material video aici în pasaj care îi menționează corect numele.”

 Episcopul Iuliu Hossu a fost unul dintre înfăptuitorii Unirii de la 1919. A citit mulțimii Rezoluția Marii Adunări din 1 Decembrie 1918 de la Alba-Iulia. Ulterior e desemnat să prezinte Regelui Ferdinand I actul unirii alături de episcopul ortodox al Caransebeșului, Miron Cristea.

Iuliu Hossu rememorează mai târziu zilele ce aveau să-i rămână impregnate pe veci în suflet.

Am cuvântat și eu la împlinirea voinței Domnului în mijlocul elanului anonim… Asistam, optimiști și senini, la încheierea dezbaterilor din sala zisă de atunci a Unirii. Da… îmi amintesc… Afară, cât era întinsul, sta poporul românesc, peste o sută de mii, așteptând vestea mare. Îi spun lui Miron Cristea, episcopul Caransebeșului: La ce zăbovim aici? Hai în mijlocul poporului să-i dăm bună vestire. Că bine spui frăția ta! a fost răspunsul. Pe masă erau câteva foi cu hotărârea ce trebuia votată. Iau un exemplar și ieșim braț la braț să luăm contact cu vijelia de afară. Ne oprim cutremurați lângă steagul cel mare și sfânt al Neamului, în mijloc de adâncă, de liturgică, tăcere. Cuprind cu o privire cerul senin și omătul imaculat de pe dealurile de dincolo de câmpul furcilor, pe care fuseseră căzniți Horia și Cloșca; fac semn de Sfântă Cruce peste frunțile senine ale imensei mulțimi, apoi încep cu inspirație de dincolo de mine, robul: Acesta-i ceasul Dreptății! fraților întru neam! Brațele îmi erau ridicate să cuprindă și cerul și pământul. În slăvi dincolo de frunți spre mine îndreptate, mi-au răsărit scene din Spitalele de campanie. Am întrebat deci frunțile: Vă amintiți de zilele de întuneric, când vă vesteam prin sutele de spitale că Dreptatea va învinge? Vă aduceți aminte că vă spuneam că se apropie ceasul bucuriei noastre? Da, Sfinția Ta, te știm, te cunoaștem! mi-au răspuns sute de glasuri. Ei bine, ceasul acela a sosit! Unire, Unire! legăna valul viu.[…] Da fraților, Unire! Mulți au dorit să vadă ceea ce vedeți voi și n-au văzut; să audă ceea ce voi auziți acum și n-au auzit. Ochii voștri lăcrămează fericiți că văd și urechile că aud bunavestire, a unirii noastre pe veci. Ascultați! Și le-am citit apăsat actul Unirii. La sfârșit le-am spus că Hotărârea este judecata lui Dumnezeu prin reprezentanții a toată suflarea românească. Auzindu-mă, cerul se răsturna de urale: Ne unim! Ne unim! Și plângeau a bucurie neamurile noastre toate. Ne unim! Binecuvântă Părinte!”