V.R.: Domnule profesor, am aflat că lucrarea dumneavoastră „Cele zece elegii care sfârșesc poezia” a fost tradusă și în limba albaneză, din câte am înțeles de către Baki Ymeri, un poet remarcabil și un perfect cunoscător al limbii române. Ce ne puteți spune despre această apariție?

C.B.: Așa este. Cartea a apărut la editura IWA Bogdani, Brussels – Prishtina, sub titlul „Të dhjetë elegjitë që e përfundojnë poezinë”. Sunt bucuros și recunoscător prietenului meu Jeton Kelmendi care a editat „Cele zece elegii care sfârșesc poezia” într-o traducere excelentă realizată de Baki Ymeri. Cartea are și o prefață frumoasă scrisă de profesorul Kelmendi, el însuși un mare poet european. Cartea beneficiază și de o biobibliografie bogată. Cu acest prilej am fost foarte onorat să primesc premiul „Adem Shkreli” pentru cea mai bună carte tradusă în albaneză. Festivitatea, desfășurată în Peja, a avut loc sub egida International Writers Association, Shoqata Ndërkombëtare e Shkrimtarëve „Pjeter Bogdani". O echipă de mari actori a recitat câteva dintre Cele zece elegii.

Este vorba de cea de-a XX-a ediție jubiliară a Premiilor și întâlnirilor literare internaționale "Azem Shkreli". Directorul pentru Cultură din cadrul municipalității din Peja, dna Xhenet Syka (foto mai jos), a deschis manifestarea în prezența primarului municipiului Peja, Gazmend Muhajheri, și a unor academicieni, scriitori, poeți, actori, scenariști, între care și celebrul academician Eqrem Basha (foto).

Vă ofer și filmarea de la manifestarea din Kosovo:

Gazda magnifică a fost doamna Xhenet Syka:

Promotorul premiilor, Jeton Kelmendi:

Prietenul meu Jeton Kelmendi mi-a înmânat placheta premiului Adem Shkreli, plachetă pe care o prezint cu bucurie:

Îmi amintesc și eu cartea „Codul meu pentru mâine”, o carte esențială pentru Jeton Kelmendi, în fruntea căreia am așezat prefața din care citez câteva fraze:

 „Poet, dramaturg, publicist, traducător, profesor universitar, academicianul Jeton Kelmendi este unul dintre scriitorii importanți ai Europei.

Albanez, trăitor în Kosovo, Kelmendi este membru în mai multe academii, dintre care amintim: Académie Européenne des Sciences, des Arts et des Lettres din Paris și European Academy of Science and Arts din Salzburg.

El este autorul a zeci de volume de versuri, piese de teatru, cărți de știință politică și a fost tradus în peste 30 de limbi. El însuși este un foarte harnic traducător, publicând peste 20 de traduceri, astfel încât mi se pare normal ca Jeton Kelmendi să fie membru în prestigioase foruri academice internaționale și să primească splendide premii drept recunoaștere a valorii sale intelectuale.

Despre opera lui Jeton Kelmendi au scris personalități europene importante din Ucraina, Italia, Spania etc. Citez trei dintre descrierile demne de reținut:

Astfel, Dmytro Tchistiak (Ucraina) scrie: Non comincerò a presentare qui un'interpretazione esoterica o ermeneutica (misteriosa) metafisica dell'opera del mio grande amico e professore del poeta Jeton Këlmendi. La sua poesia è un campo di possibilità e ho già enumerato alcuni di questi ambienti semantici creati da substrati mitici: Pensiero, Idee, Spazio e Maestro.

Franco Perri scrie:„Jeton Kelmendi è un poeta nella cui anima vivono antichi fuochi, ricordi che appartengono alla sua gente e che sono arrivati a lui attraverso l'amore che ha per la sua terra e il suo popolo. Non ha mai dimenticato neppure noi albanesi che arrivammo in Italia secoli addietro e ne sente il legame con genuinità, tanto da scrivere versi indimenticabili e pieni, ricchi di fermenti lirici  collegati con la storia. Un vero, grande discendente di Giorgio Castriota Scanderbeg."

Iar Gustavo Vega Mansilla (Spania) mărturisește: „Ci conduce a una visione particolare che desideriamo come desiderio di desiderio, una forma di svuotamento del desiderio incapace di soddisfare o formare qualsiasi oggetto, che ci mette sulla strada di un oltre indefinito dove ci attende il futuro."

Jeton Kelmendi este, într-adevăr, unul dintre cei mai talentați poeți din Europa."

Am făcut împreună, acolo la Peja, un proiect frumos despre care vom vorbi în curând.

V.R.: Mă bucur! Să vorbim cât de curând. Așa cum am promis în episodul nostru anterior al dialogului nostru, aș vrea dacă doriți să publicăm un comentariu la versiunea spaniolă a „Celor zece elegii care sfârșesc poezia”, tradusă admirabil de poeta Carmen Bulzan.

C.B.: Da, aș vrea să publicăm integral textul lui Carlos Aguasaco, un mare poet de limbă spaniolă, și totodată un mare profesor universitar de la Universitatea din New York. El a scris eseul De las Elegías de duino de Rilke a las Diez elegías que acaban con la poesía de Constantín Barbu, De la Elegiile duineze ale lui Rilke la Cele zece elegii care sfîrșesc poezia ale lui Constantin Barbu:

„DE LA ELEGIILE DUINEZE ALE LUI RILKE

Carlos Aguasaco (Columbia, New York)

În Elegiile duineze (1923), Rainer Maria Rilke prezintă – printre altele – o abordare a ontologiei poemului. Este o estetică a corespondențelor în care universul este o țesătură de semne care la un moment dat dictează primul vers poetului. Vocea poetică se întreabă dacă în transcendență, în corul de îngeri, ar fi cineva care ar vrea să-i primească vocea. Chiar și așa, ne spune el, poetul trebuie să dispară în fața celei mai puternice existențe care îl adăpostește, frumusețea, concluzionează el, „nu este decât începutul teribilului”.

Un secol mai târziu, poetul român Constantín Barbu ne oferă Cele zece elegii care sfîrșesc poezia pe care am citit-o în traducere profesoarei Carmen Bulzan.

Vocea poetică a acestor elegii este recunoscută ca fiind supusă unei puteri superioare - pentru hegelieni - spiritul istoriei,  pentru mistici - transcendență sau divinitate, pentru postmoderni - metafizica, pentru pragmatiști - nebunia. „am fost oaspete-ntr-o viață ce mi-a fost străină / și de această viață nu mă pot despărți / deși ea mi-a dat alfabetul cumplițeniei”, anunță el în prima sa elegie. Dacă frumosul este începutul teribilului, la Rilke, în această lucrare a lui Barbu, poemul face parte din alfabetul teribilului. Poemul devine un diapazon care reflectă realitatea duală a ființei între fizic și transcendent. Moartea, adică pierderea în realitatea ontică, este scânteia care începe aceste elegii.

Rezonanțele se regăsesc în mărturia trecerii poetului prin tărâmul pe care îl mărturisește „eu am rămas clovn rătăcind pe pământ / tăind mahalaua dintr-o clipire cu pleopa” (A treia Elegie). Deși este o voce poetică care este sigură în infinitatea creației și în credința ei, realitatea existenței materiale o obligă să amâne întrebările „în numele pîinii / și pîinea este timp / cu ființa deasupra”. Astfel, vocea poetică recunoaște că a fi în lume face parte din condiția umană și că trecem prin viață ca într-o procesiune, unii – poeții – vor fi conștienți de acel alfabet al teribilului; din acest motiv, cartea clarifică: „în locul meu/ va veni altul care aleargă / istovit de cumplițenie / printre gânduri/ și gândurile n-or să mai taie / cuști omenești / de vidurile diafane".

Pe măsură ce avansează, aceste elegii indică un misticism inversat, adică revelarea divinului asupra umanului. Transcendența se revarsă și ajunge la poet prin intermediul creației. Într-un vers care ne face să ne gândim la Rubén Darío, García Lorca și Neruda, citim „eu neîntrerupt te aud  / cînd strigi  ca o pasăre-albastră”  (A patra elegie). Apoi vine recunoașterea finitudinii și dispariției individului din mulțime: „rămân singur / în cel mai mare deșert / și mă prefac / într-un bob de nisip” (A cincea Elegie). În fața durerii pierderii, alfabetul teribilului, adică poemul transformat  în carte, devine diapazonul  său. Cu toate acestea, vocea poetică recunoaște că există o realitate superioară „toți am murit de-o ființă / în vremea lui Dumnezeu" (A VIII-a Elegie). A zecea elegie închide cercul, călătoria lirică a vocii poetice care se proiectează înapoi în timp și ne spune „eu, azvîrlit pe-o cometă / în absența ei / voi călători înapoi / până-n urma mea / când nu se scria / niciun taravers”.

Cu această carte, Constantin Barbu reînvie moștenirea simbolismului care a definit elegiile lui Rilke. Astfel, ca poet, Constantin Barbu a reușit să creeze o carte multifațetată, pe cât de personală, pe atât de universală, pe cât de ontologică, pe atât de spirituală, pe cât de poetică, pe atât de filosofică, pe cât de emoțională, pe atât de inspiratoare pentru toți cei care își asumă vocația poeziei în vremurile noastre. "

V.R.: Excelent. Vă așteptăm la alte discuții interesante...