Custodele Coroanei a adresat recent ambasadorului german la București urări la cea de-a treizecea aniversare a Reunificării Germaniei. Ocazie cu care stăteam și mă gândeam cât de firesc ar fi fost ca și ambasadorul român la Berlin să poată primi asemenea urări pentru reunificarea României. Însemnând adică revenirea în granițele țării a Basarabiei, victimă a raptului pus la cale de Hitler și Stalin. Rapt pentru a cărui anulare nu știm ca Germania să fi făcut prea multe în cele trei decenii de după prăbușirea blocului comunist. Cum au făcut SUA, de exemplu, măcar un gest ca acesta, ca Rezoluția Senatului din iunie 1991 care susținea reunirea Moldovei cu România. Dar pentru România nu s-a putut – și iată că nici azi nu se poate. Nici chiar să revină la rânduiala constituțional-statală de dinaintea republicii impuse de Stalin în urma aceleiași aventuri odioase avându-i ca pricipali protagoniști pe aceiași Hitler și Stalin. Și nimic nu se poate pentru cei mici atunci când cei mari îi strivesc în cleștele intereselor lor cel mai adesea cinice. Apropo, există o mărturie istorică conform căreia Moscova țaristă a imputat pe canale cordial-diplomatice Berlinului nechibzuința fondării Dinastiei române prin Carol I – fapt ce, se deplângea de asemenea, va conduce la consolidarea poziției României în Europa. Prin urmare, și cele ce s-au întmplat după 1990 pe această temă sunt mai complicate decât par. A ajuns aproape o modă să arătăm cu degetul către „românul de rând”, cu lipsa lui de viziune, nu-i așa, și de mentalitate comunistă că revenirea la Monarhie nu a fost și nu e cu putință. Când în realitate avem de-a face cu lipsa de voință a unei elite politice controlată de cele mai rele interese din țară, dar și din afară. Că forma republicană de guvernământ a fost și este cauza principală a răului din ultimele trei decenii e un truism atât de evident că dincolo de el nu poți să crezi că poate exista altceva decât o mare rea-credință. Iar toate acestea au fost înțelese perfect atât la Berlin, la Bruxelles și Washington. Unde însă, în epoca globalismului satanist, s-a înțeles foarte bine și că o Dinastie românească fondată pe valorile perene ale creștinismului ortodox și ale patriotismului este lucrul cel mai puțin dezirabil pentru o țară ca România. Al cărui Rege, ca să mă mai refer și la aceasta, avea de adus critici deschise practicii avortului și exhibiționismului homosexual încă la începutul anilor 90 (a se vedea volumul lui Mircea Ciobanu "Convorbiri cu Mihai I al României”).

*Grupul de Comunicare Strategică face precizarea că valoarea de 2,1 la mie menționată în Comunicatul de ieri, 15 octombrie 2020, se referea nu la rata de infectare cu virusul Covid 19 ci la alcoolemia Domnui Prim-ministru Ludovic Orban.

*După Sfânta Liturghie pe care tocmai a încheiat-o, Mitropolitul de la Iași a ținut, pe post de predică, o cuvântare zicând că epidemia e tot mai cumplit de groaznică și că face tot mai multe victime. Păi atunci de ce Doamne iartă-mă în ultima săptămână a tot dat comunicate acuzând Guvernul că a interzis pelerinajul la Sfânta Parascheva? Drept aceea mă întreb și eu: dacă despre conducători ne-am lămurit demult, e oare timpul să ne întrebăm dacă există și ierarhi cu mintea insuficient de limpede?

*"Toate câte le cereți, rugându-vă, să credeți că le-ați primit și le veți avea.” Greu tare și cu asta, îmi zic de fiecare dată... Păi de câte ori am cerut eu ajutor lui Dumnezeu și am rămas cu rugăciunea? Și totuși, tot eu îmi zic, dar nici n-am încotro. Că dacă Dumnezeu așa zice, sigur că așa trebuie să fie. Și atunci n-am altă cale decât asta: să mă rog cu credință și nădejde – că dacă fac cum îmi zice Dumnezeu n-am cum să nu primesc ce cer. Dar nu-i ușor să mă rog așa – zic iar, și ajung de unde-am pornit. Atunci cum să fac oare s-o scot la capăt? Gata, știu cum: „Mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului”, ne spune altundeva Mântuitorul prin gura Sfântului Apostol Iacov. Dar și aici sunt două condiții. Prima cred că ar merge: să mă rog mult și insistent. Nu-i prea simplu dar văd eu cum fac... Dar ce mă fac cu cealaltă condiție, să fiu drept, când eu sunt un mare păcătos? Mai bine nu mă mai apucam de filosofia asta. Și totuși, dacă mă gândesc bine, Dumnezeu în multă milostivirea Lui îmi dă nesfârșite căi să ies la liman. De păcatele săvârșite mă scap prin Sfânta spovedanie. Dar și aici mă lovesc de altele. Cum să spun eu unui om, fără să intru în pământ de rușine, toate porcăriile pe care le-am făcut și le fac? Păi uite cum fac: le spun așa frumușel, cum le-am și făcut și nu mi-a fost deloc rușine. Bun, și dacă după ce am primit iertarea mă apuc și fac altele, că doar n-oi deveni vreun sfânt? Nu devin, sfânt, e adevărat, dar dacă nu stărui în greșeală ca un nesimțit și mă spovedesc, mă căiesc, mă rog pentru iertarea păcatelor, Dumnezeu se va îndura tot după un alt cuvânt al Său, spus parcă exact pentru mine: „De câte ori vei cădea, ridică-te și te vei mântui!” Sunt vai de capul meu, un mare păcătos și leneș – dar am mare noroc cu un Dumnezeu atât de bun și răbdător...

*Bun, pot să înțeleg că bucureștenii l-au votat pe Nicușor Dan c-au avut boală pe PSD, dar nevastă-sa pe cine Doamne iartă-mă a mai avut boală de s-a măritat cu unul ca el?

*În hărmălaia și răutatea lumii acesteia ne putem păzi mințile întregi și sufletele netulburate numai prin rugăciune.