”Ridică-te” ia-ți poziția demnități de anthropos, cel care privește la cer, de unde cândva a căzut. Ia-ți patul, care amintește permanent de poziția omului definitiv învins de păcat, și umblă, ceea ce ar echivala cu chemarea lui Hristos:
Prea bine știm că Dumnezeu vrea ca tot omul să se mântuiască și la cunoștința adevărului să ajungă, că nu există privilegiați și condamnați irevocabil și că recunoștința ne este dăruită spre împreuna viețuire neîndoindu-ne de adevărul după care ”Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit și cu duhul gurii Lui toată puterea Lui”.
Mircea Vulcănescu, martirul de la Aiud, i-a răspuns lui Emil Cioran că el cunoaște o bătrână dintr-un sat uitat de lume dar iubit de Dumnezeu care a făcut gropi în lutul de pe jos bătând mătănii.
Un virus capătă putere/ Ca să coboare oamenii-n mormânt/ Între savanți și doctori e tăcere/ Și, totuși, Tu ai ultimul cuvânt...
Prin veac ca un ecou ajung la noi cuvintele Mântuitorului: ”Cine vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-mi urmeze Mie!”. Dintru început, chemarea consfințește libertatea omului ca făptuire deplin conștientă a voii lui Dumnezeu. Fiind și Învățător, Hristos adaugă...
Viața apare ca o respirație a veșniciei, o formă a conștiinței de sine printr-un act reflexiv în care ”frica” prefațează înțelepciunea dându-i sens și rost. Scria undeva Blaga cum că ”viața mea, o clipă de-ar fi fost să fie/Am întrerupt cu ea o veșnicie/Și-am ispășit o veșnicie?”
În duminica de astăzi aflăm mai multe despre cum putem să ne împărtășim din cele ”pregătite”, să ne înfățișăm la judecata cea din urmă, unde nu contează averea oricât de mare ar fi, nici rangul oricât de înalt, ci faptele.
Într-o vreme așezată de numeroși gânditori sub semnul tutelar al schismelor de tot felul, tinzând vizibil spre ”derizoriu”, revers al unei trufii manifestate progresiv, ne pare că tuturor se potrivesc versurile lui Valeriu Gafencu, unul dintre sfinții închisorilor comuniste:
Într-un timp hărțuit de aplecarea aproape obsesivă spre cele materiale și „voința de putere” nu prea ar mai fi loc ca să vorbești despre suflet, rămas doar leitmotiv în umbra derizoriului, maladie cu care a fost diagnosticat secolul nostru.
Am încheiat anul bisericesc cu așezarea omoforului Maicii Domnului în raclă, adus de Apostolul Toma care, întorcându-se din India unde fusese trimis la propovăduire, a văzut cum se înălță cu trupul la cer, semn că sfârșindu-și misiunea, Tatăl a înălțat-o la El, nu a înviat-o.
