O nevoie interioară, o obligație morală și o promisiune făcută mă împinge să scriu despre viața schimonahiei Elisabeta, pustnica Giumalăului. Pentru aceasta voi pune pe hârtie experiența mea personală cu pustnica, mărturiile surorilor și fraților, dar și mărturiile părinților și a celor care au cunoscut-o pe maica pustiului.
Pustnica Elisabeta (Teodora), a apărut într-un spațiu atipic, în raport cu scopurile lumii contemporane, în care minciuna este la rang de virtute, iar discernământul acoperit de noroi, era ea însăși purtătoarea unor practici insolite, care capta inimile creștinilor.
În munți și văi, în bordeie și chilii, în icoane și biserici, pustnicii străbat timpul. Ei duc povara credinței creștine a neamului românesc. Cuvintele săpate adânc pe cruci și-n icoane semnifică trăirea autentică a credinței creștine ortodoxe, de-a lungul veacurilor.
Nu am apucat să spun nimic pentru că m-a podidit plânsul și am plâns împreună cu maica preț de câteva minute. Era plânsul bucuriei duhovnicești.”
