Nici gând că a murit cel mai important critic și istoric literar de după cel de-al doilea război mondial. Ci a murit ultimul dictator literar închipuit. Un minor pe care nimeni nu-l va mai citi peste un deceniu. În acest deceniu îl vor citi scriitorii care vor muri.
E etern deoarece la vremea lui a fost AUTENTIC, autentic în slăbiciuni, asumate, și mai ales autentic în lucrare și fel de a fi, iar autenticitatea nu poate pieri deoarece poartă în sine germenii vieții celei veșnice.
Opinia publică și presa își aduc aminte de Eminescu, îndeobște, de două ori pe an. De ziua lui de nașterea și de cea de săvârșire. Neîntâmplător, ambele date cunoscute publicului larg sunt false. Eminescu nu s-a născut pe 15 ianuarie și nici nu a murit pe 15 iunie.
La fel ca în cazul uciderii ritualice a lui Avram Iancu în piața publică, la Ciuc, sau precum eliminarea statuii lui Mihai Viteazul, la Oradea, și înlocuirea ei cu cea a regelului ungur Ladislau, vorbim de elemente ale unui Război Axial, cum ne spune profesorul Ilie Bădescu
Cristian Tudor Popescu este o capodoperă a imbecilității obraznice de după revoluție. Metoda lui, acum, este una foarte simplă: scrie cu enormitate împotriva bietei realități adevărate, știind și calculând că va scandaliza pe toată lumea și va fi înjurat cu mult talent.
Răspunsul lui Constantin Barbu la întrebarea intervievatorului cu privire la o posibilă „rezolvare frumoasă” a problemelor „culturicii române” este edificator și se poate extinde la toate domeniile societății actuale, năpădite de nonvalori sforărite din umbră.
