Dragobetele este sărbătorit, în general, în ziua de 24 februarie. Dar, în tradiția folclorului românesc, sunt amintite și alte date la care s-a ținut această sărbătoare a iubirii, și anume pe  24, 28 februarie sau 1, 3 și 25 martie, decalajul fiind cauzat și de cele două calendare (Iulian și Gregorian). Sărbătoarea din data de 24 februarie, numită în folclorul popular, „Dragobete” este o închinare evlavioasă a românilor în fața celui mai frumos sentiment al umanității – dragostea.

Potrivit concepției folclorului popular, ne-am obișnuit ca atât la noi, cât și la alte popoare creștine, o zi de sărbătoare să fie neapărat legată de consacrarea unui sfânt. În general, festivitate face trimiteri la anumite tematici cultural și spiritual, cum ar fi, nașterea, botezul, căsătoria, viața, moartea sau amintirea unui sfânt. Omul simplu din popor, întotdeauna a căutat să stabilească o legătură de suflet între sărbătoare și viața lui de zi cu zi, iar dacă este vorba de un sfânt, cu atât mai mult să-l roage să-I facă viața mai ușoară și mai plăcută. Ziua de 24 februarie, când Biserica Ortodoxă prăznuiește „Aflarea Capului Sf. Ioan”, credincioșii ortodocși o țin cu pioșenie, crezând că în această zi se pot vindeca de orice boală, aceasta mai purtând denumirea și de "cap de primăvară”.

Originea sărbătorii

Etnograful Marcel Lutic susține că „Majoritatea denumirilor pentru această sărbătoare sunt calchieri după numele din slava veche a praznicului „Aflării Capului Sfântului Ioan Botezătorul", sărbătoare numită în spațiul slav „Glavo-Obretenia".

Românii au adaptat această denumire din slavă, așa apărând în veacurile evului de mijloc denumirile „Vobritenia", „Rogobete"," „Bragobete", „Bragovete" (unele dintre ele, foarte apropiate de mult mai cunoscutul Dragobete), până când, probabil și sub influența principalelor caracteristici ale sărbătorii, s-a impus pe arii destul de extinse, mai ales în sudul și sud-vestul României, denumirea de "Dragobete".    După 1990. ea s-a extins aproape în toate regiunile țării în așa fel încât astăzi se poate vorbi de o sărbătoare a dragostei la români. În unele tradiții, Dragobetele este numit  fiu al Babei Dochia și cumnat cu eroul vegetațional Lăzărică.

Tradiția Bisericii

E bine de știut faptul, că Dragobetele e o sărbătoare laică, iar Biserica din solidaritate cu creștinii o îngăduie ca făcând parte din bucuriile vieții pământești. Dragobetele sau "cap de primăvară”, ca și alte sărbători laice sunt o deviere de la învățătura Evanghelică, aceste practice nefăcând parte din tradiția Bisericii. Cuvântul Apostolului Pavel este clar în această privință: „Iar de basmele cele lumești și băbești, ferește-te și deprinde-te cu dreapta credință” ( I Timotei 4, 7).

Dragobete, zeul fertilității

Dragobetele a fost, prin excelență, o sărbătoare a fertilității puse sub semnul unei magii albe, o zi a constituirii perechilor atât pentru oameni, cât și pentru animale și păsări. Pe lângă  valențele de divinitate protectoare a animalelor și a păsărilor, strâns legată de fecunditate, de renașterea naturii, Dragobetele face parte, alături de majoritatea sărbătorilor populare ale lunii martie, din veșnicul cult al fertilității. Acesta, a fost considerat, până nu demult, un zeu pastoral  câmpenesc, codrean, este imaginat ca un tânăr frumos, puternic și bun, inspirator al fiorului iubirii sincere.

Dragobete, zeul vieții

În mitologia dacică, ar fi existat un zeu al morții și al vieții care simboliza trezirea la viață a întregii naturi și, practic, marca începutul primăverii. Acesta era sărbătorit pe 25 martie, în care avea loc un ceremonial religios, fiind o zi a învierii și a bucuriei.  În această zi, se binecuvântau ogoarele, animalele și păsările și nu se făcea niciun fel de sacrificiu, deoarece se consideră că acum se împerecheau animalele și păsările. Din acest motiv, zeul era reprezentat, uneori, și sub înfățișarea unei ființe, jumătate om, jumătate animal.

De altfel, în folclorul tradițional, această zi de împerechere a animalelor și a păsărilor a fost păstrată strict de către oameni. Și astăzi, sunt persoane care duc animalele la împerechere, în această zi, păstrând credința că animalele neîmperecheate vor rămâne sterpe până la Dragobetele din anul viitor. Cu timpul, Dragobetele s-a estompat în majoritatea teritoriului românesc. Creștinismul, în speță credința ortodoxă, a încercat înlocuirea acestui obicei păgân cu o sărbătoare religioasă numită „Buna Vestire”. Totuși, în timp, s-au preluat unele credințe populare din acest obicei, dar cu altă semnificație și nu în toate regiunile țării, ci numai în partea de sud, în special în zona Olteniei.

Credințe și obiceiuri

Astfel, exista credința populară că cine participă la această sărbătoare ar fi ferit de bolile anului mai ales de febră și că Dragobetele îi ajută pe gospodari să aibă un an îmbelșugat. Îmbrăcați de sărbătoare, fetele și flăcăii se întâlneau în fața bisericii și plecau să caute prin păduri și lunci flori de primăvară.

Fetele se întorceau în sat alergând, obicei numit "zburătorit", urmărite de câte un băiat căruia îi căzuseră dragi. Dacă băiatul era iute de picior și o ajungea, iar fata îl plăcea, îl săruta în public. Sărutul acesta semnifica logodna celor doi pentru un an sau chiar pentru mai mulți ani, Dragobetele fiind un prilej pentru comunitate de a afla viitoarele căsătorii. De aici, a apărut expresia populară, „Dragobetele sărută fetele!”.

Gospodarii, de ziua Dragobetelui, trebuiau să aibă grijă de toate orătăniile din ogradă, dar și de păsările cerului. În această zi, nu se sacrificau animale, pentru că astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor. Femeile obișnuiau să atingă un bărbat din alt sat, pentru a fi drăgăstoase tot anul. Fetele îndrăgostite strângeau de cu seara ultimele rămășițe de zăpadă, iar apa topită din omăt era folosită pe parcursul anului pentru înfrumusețare și pentru diferite descântece de dragoste.

De asemenea, un rol important în această sărbătoare, mai ales pentru tinere fecioare, îl aveau plantele. Una dintre acestea ar fi cea numită "Floarea iubirii", o plantă cu frunze în formă de lance și flori roz-purpurii, care crește în locuri înalte. Fata îndrăgostită se culca cu această floare sub pernă și dacă îl visa pe cel iubit era semn bun că se puteau căsători.

Apoi, a urmat o perioadă în care Dragobetele a fost asemuit cu un tânăr voinic, chipeș, înalt, care în fiecare toamnă cădea într-un somn atât de puternic că nu se mai trezea decât la începutul primăverii. Era întruchiparea dreptății și un adept al magiei albe, gata să sară în ajutor pentru o tânără sau un tânăr cuprinși de magia vrăjilor. Dincolo de aspectul lor, mai mult sau mai puțin credibil, în contextul modernității noastre, aceste credințe reprezintă o importantă dovadă de continuitate a elementului dacic, și a românismului un document istoric excepțional în domeniul datinilor și credințelor populare, pentru că vorbesc despre cum au gândit și trăit moșii și strămoșii noștri.

În apropierea acestei sărbători au loc tot felul de manifestări culturale, artistice și spirituale. Astfel, la Muzeul Satului din București, dar și în majoritatea orașelor din țară, cu această ocazie, are loc așa numitul „Târg de Dragobete” unde sunt nelipsiți meșterii populari, produsele din gastronomia tradițională românească, produsele bio, mărțișoarele precum și un minunat program artistic de muzică și dansuri populare.

VIDEO Trinitas TV: