Luna aceasta se împlinesc 1398 de ani de la biruința dreptcredincioșior creștini din Cetatea lui Constantin asupra perșilor și sciților pagâni. Vorbim despre una dintre cele mai mari biruințe creștine din istoria Bisericii noastre, căci Însuși Mântuitorul și Maica Sa au apărat cetatea împotriva păgânilor. Astfel că, de tot atâția ani, în întreaga Ortodoxie se săvârșește slujba Imnului Acatist în vinerea Săptămânii a V-a din Postul Mare, ca prăznuire a acestui minunat eveniment.

Împăratul Iraclie era plecat cu armata sa într-o campanie îndepărtată împotriva perșilor, așa încât Cetatea se afla complet lipsită de apărare. Patriarhul Serghie și-a pus atunci omoforul pe umeri și, cu icoana nefăcută de mână a Mântuitorului și cu lemnul Sfintei Cruci, a săvârșit litanie pe zidul cetății cu tot poporul în urma lui. Momentul este cu adevărat cutremurător, căci din acea clipă, păgânii, în număr foarte mare, au început să piardă bătălia în chip minunat, pierind cei mai mulți dintre ei în fața câtorva soldați creștini și a populației Constantinopolului. Tot acestei biruințe îi datorăm și troparul „Apărătoare Doamnă”, care nu este altceva decât un imn de celebrare a victoriei, închinat celei căreia i se cuvenea, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Minunea se repetă și după treizeci și șase de ani, pe vremea împăratului Constantin Pogonatul (677), ca și în timpul împărăției lui Leon Isaurul. Toate cele trei momente sunt pomenite în fiecare an în sinaxarul slujbei Imnului Acatist din săptămâna a cincea a Postului Mare, de mai mult de o mie de ani.

Așadar, Imnul Acatist nu este altceva decât o prăznuire a biruinței creștinilor asupra păgânilor prin intervenția minunată a lui Dumnezeu și a Maicii Sale, o biruință în care poporul și-a pus toată nădejdea în Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, și cu lacrimi și pocăință au implorat iertarea păcatelor și izbăvirea de năvălirile vrăjmașilor.

Nu același lucru s-a întâmplat la căderea Constantinopolului. Căci, într-adevăr, căderea Cetății lui Constantin, capitala creștinătății pentru mai bine de o mie de ani, nu a avut loc din pricina oștirilor otomane, nu cu mult mai numeroase decât cele ale perșilor și sciților, ci fiindcă în loc să-și pună nădejdea în ajutorul dumnezeiesc, poporul Constantinopolului a slujit liturghia cu latinii, așteptând în zadar să le vină ajutor de la aceștia. Căderea din dreapa credință era însă și urmarea alienării morale, a destrăbălării la care ajunseseră creștinii. Dumnezeu nu i-a mai răbdat și i-a dat pe mâna turcilor musulmani.

Nici astăzi Constantinopolul nu este o cetate creștină, Sfânta Sofia însăși fiind încă o moschee. Și nu știm dacă vreodată Cetatea va mai aparține ortodocșilor. Oare această lecție nu ne este suficientă, nouă, creștinilor din toată lumea, pentru a înțelege că fără nădejea în Hristos și fără îndreptarea vieții potrivit Evangheliei, nu mai putem continua să supraviețuim ca popor al lui Dumnezeu în istorie?

Într-adevăr, stăpânitorii lumii fac astăzi tot posibilul să înlocuiască populația albă a Europei cu o populație asiatică sau africană de credință musulmană sau idolatră, pentru că acești albi sunt moștenitorii civilizației și ai credinței creștine, și au devenit incomozi.

Dar și Dumnezeu îngăduie acest lucru, pentru că noi, creștinii, am lăsat calea credinței și am pășit apăsat pe calea ideologiilor antihristice neomarxiste, precum ideologia de gen care promovează strâmbarea minții oamenilor și mutilarea trupurilor. Desfrânarea și homosexualitatea fac ravagii în popor, între cei care se declară creștini sau chiar între cei care slujesc în casa Domnului. Credința este aggiornată după bunul plac al fiecăruia, iar slujbele, în multe locuri, schimonosite. Nu ne mai interesează canoanele Bisericii și ne doare tot mai puțin pentru starea de decădere morală generală, mai ales a tineretului. Câți se mai roagă astăzi cu lacrimi pentru lume, câți mai privesc cu durere nespusă și cu dragoste lumea, așa cum o făcea Sfântul Paisie Aghioritul?

Desigur, Dumnezeu Bunul încă ne așteaptă pentru a ne primi pocăința, cum a primit pocăința ninivitenilor. Dar oare mai avem răgazul să ne gândim la pocăință între două mesaje pe WhatsApp și-o postare pe internet? Mai avem liniștea lăuntrică să chemăm Numele Domnului în noianul de griji care ne asaltează?

Am simțit nevoia să vă împărtășesc aceste gânduri, acum, în preajma sărbătoririi de pe 7 august a biruinței ortodocșilor din Constantinopol asupra păgânilor. Și încă ceva. Într-un cuvânt vechi al Părinților Bisericii se spune că, dacă în Constantinopol ar mai fi fost oameni ai lui Dumnezeu măcar cât degetele de la o mână, Domnul nu l-ar fi lăsat să cadă în mâinile păgânilor. Poate că este doar un număr simbolic, dar ceea ce ne transmit sfinții din vechime este faptul că, chiar și pentru puțini, Hristos poate să se miluiască de noi, atâta doar ca acei puțini să fie cu adevărat oamenii lui Dumnezeu. De aceea, îndrăznim să ne gândim că, dacă măcar noi, cei ce ne-am adunat în jurul „Familiei Ortodoxe”, această smerită mărturisire de credință care ajunge lună de lună la dumneavoastră, am pleca genunchii la rugăciune și ne-am întoarce cu toată inima către Dumnezeu, lumea românească va supraviețui urgiei ce va să vie. Aceasta, bineînțeles, cu rugăciunile tuturor mucenicilor noștri din închisorile comuniste, ale tuturor sfinților știuți și neștiuți ai acestui neam, și mai ales ale sfinților canonizați recent de Sfântul Sinod al Bisericii noastre!