ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!



Pe V. Voiculescu l-am întâlnit prima oară, la începutul lui 1925, în compania lui Ion Pillat, într-o braserie din capitala de altă dată.

M-au surprins figura lui de sfânt bizantin, mâinile subțiri cu degete lungi, desprinse parcă dintr-o icoană, vorba-i moale și calmă. L-am revăzut după aceea, în nenumărate rânduri, în casa autorului „Limpezimilor”, pe care-l vizita adesea, și-n redacția „Gândirii”, unde venea să-l vadă pe Nichifor Crainic. Nu ne-a legat o prietenie strânsă, ci ne-a apropiat doar o bună colegialitate literară, poetul „Pârgăi”, totdeauna binevoitor și atent, arătându-mi o neasemuită prețuire, încă din vremea foarte tinerei mele experiențe lirice (avea 21 de ani mai mult decât mine).

Era cel mai devotat amic al lui Pillat, amândoi formând un cuplu sufletesc, o fraternitate ce-i amintea pe Oreste și Pylade. Îl am și-acum în fața ochilor, răsturnat într-un fotoliu din biroul dragului său prieten, cumpătat în gesturi și cuvinte, mai mult visător și celest decât simplu pământean, de parcă ar fi stat mereu de vorbă cu îngerii și heruvimii.

POET ȘI MEDIC HARISMATIC

Totuși, extrem de uman în manifestările sale, medic lipsit de orice venalitate, asemănători biblicilor „doctori fără de arginți”. Voiculescu găsea mereu prilejul de a ajuta bolnavii săraci. Se grăbea să meargă oriunde îl chemau, lângă patul celor suferinzi și chiar le dăruia medicamente, plătite din punga sa. Creștin-ortodox convins, iubea toate viețuitoarele, păsări și animale, cu o paradoxală dragoste creștină.

Seraficul și, în același timp, dionisiacul poet Voiculescu nu se mărginea să fie doar un minunat coleg de breaslă, oricând afabil și afectuos, ci, odată, spre sfârșitul iernii anului 1932, când fetița mea, în vârstă de un an, contactase o pneumonie, bunul și generosul medic a răspuns îndată solicitării părintelui îngrijorat și a venit la căpătâiul micuței bolnave. După consultație, am vrut, bineînțeles, să-i achit cuvenitul onorariu. El s-a simțit profund jignit și aruncând banii pe masă, mi-a spus: „Procedând astfel, mă rănești în dragostea mea de om și creștin!”.

Blândul samarinean care, în profesiunea sa, colindase, cândva satele, pentru „a doftorici” pe betegii și nevoiașii lor, a înțeles să scrie și o carte de popularizare a medicinei „Toate leacurile la îndemână” (1935), încă un semn a netârguitei lui dăruiri.

BOGĂȚIA POEZIEI LUI VOICULESCU

L-am admirat și l-am iubit sub triplul său aspect de mare poet, de om cu totul deosebit și de apostolic „doctor fără de arginți”. I-am citit toate volumele de poezii, așteptându-le cu nerăbdare să iasă de sub tipar și-i știu pe dinafară și acum, multe bucăți, ca de pildă, „Pe decindea Dunării”, splendidă resurecție a unui secular și frust peisaj autohton din care reproduc câteva strofe: „Pe decindea Dunării, la vale,/ Printre triste miriști cu ciulini,/ Trece-n baltă legănat, agale,/ Un chervan cu coviltir de rogojini/…Omul stă cu capul gol și mână,/ Înfundat în maldărul din car;/ Și-a ațipit, cu jordia în mână/ se tot duce drum fără hotar./ Cât un urs întins, el dormitează/ Peste sarica din patru piei de oi, / Numai ghioaga aprigă-l veghează, / Ghintuită cu alămuri noi/ …„Foaie verde, firul peliniții”/ Cântă cărăușul cătinel/ Și treziți, cu el odată cântă Sciții/ Ce-au trecut, cândva, prin stepă, ca și el!”.

Poezia lui Voiculescu, variată și, aș putea spune, contradictorie ca tematică, surprinde tocmai prin diversitatea și înnoirea motivelor abordate. Versuri viguroase și aspre evocă priveliștea agrestă ori carpatică, lângă elementarele energii vitale ale naturii și colțurosului om campestru, cu ecouri ancestrale; poemelor cu expresii pietroase, cioplite parcă din silexul dacic, sugerând un climat de primitivism rural, le urmează „poemele cu îngeri”, creând o pitorească și insolită lume, amestec de paradis terestru și rustic tărâm domestic, unde angelicele făpturi, aclimatizate mediului uman, își pierd, adesea, ingenuitatea diafană, pentru a deveni simple prezențe agricole, săvârșind munci hesiodice.

Critici care, ca Al. Piru, au văzut în autorul „Urcuș”-ului un poet quasi-monocord, „în esență pictural sau narativ”, cu excepția sonatelor postume, au greșit, firește. În realitate, lirica lui Voiculescu, se diferențiază, ca teme, de la „Țara Zimbrului” la „Pârgă”, de-aici la „Poeme cu îngeri” și de la acestea la „Destin”, fără să mai amintim excelentele sonete și bogăția lexicului atât de inedit, împrospătat cu vocabule nu numai regionale dar și cu o culoare arhaică.

DETENȚIA, BOALA ȘI TRĂIREA MISTICĂ

Ultima oară l-am întâlnit pe mai vârstnicul și blajinul meu coleg, în casa lui Ion Pillat, în începutul lui februarie 1944. Era terifiat la auzul veștilor ce anunțau catastrofe militare și capitale, răsturnări social-politice, și, îndeosebi, îl înspăimântau incertitudinile. Cuprinși amândoi de-o tristă presimțire, ne-am strâns îndelung mâinile și ne-am privit adânc în ochi, ca și cum ne-am fi luat rămas bun pentru eternitate. Eu am plecat spre un viitor sumbru cutreierat de ură și suferințe, el pornea spre descoperirea unui neașteptat clocot liric și spre adâncirea pietății creștine care avea să-i fie supremul refugiu…

Credința religioasă, derivată cu timpul, într-un pathos mistic și ajuns aproape la paroxism, în anii bătrâneții poetului, i-a cauzat blândului, dar prea zelosului ortodox, mari necazuri. Încercând să se inițieze în practica ascezei și frecventând un cerc de teologi avizați, febrilul creștin, după ce cunoscuse durerea pierderii soției sale, a trebuit să cunoască și amărăciunea întemnițării. Celor câțiva ani de detenție, le-au succedat săptămâni întregi de mizerie și chinuitoare boală; sfârșite – unică consolare – în rugăciuni fierbinți și-n moarte. Marele poet și samariteanul medic s-a stins din viață la 26 aprilie, 1963.

 (Preluat din manuscrisul „Radu Gyr, Calendarul meu”, publicat în parte la Editura Ex Ponto, 1996 și INEDIT online de Atitudini.com)