Ce se vorbește mai puțin despre Soljenițîn este antiromânismul lui. Astfel, basarabenii care au stat în Gulag cu scriitorul rus au relatat următoarele istorii, redate de Ionuț Țene:

 

„La Ekibastuz erau închiși mai mulți români basarabeni din cele două organizații: Arcașii lui Ștefan cel Mare și Sabia Dreptății. În orele de muncă și duminica l-au cunoscut pe un intelectual rus înalt, demn, cu barba lungă ca un peregrin. Era Alexsandr Soljenițîn, viitorul scriitor care a primit Premiul Nobel și a depus mărturie despre atrocitățile comuniste din ”Arhipelagul Gulag”. În 1953 Soljenițîn era arestat de câțiva ani pentru că a fost acuzat că în timpul războiului, ca și căpitan în armata roșie, a dus o politică antisovietică pe frontul german. În acei ani când se lupta pentru eliberarea Berlinului Soljenițîn a scris povestirea ”Iubește Revoluția”, care a căzut în mâna NKVD. Ca numeroși intelectuali ruși Soljenițîn a căzut în capcana lui Stalin, considerând că acesta sprijină naționalismul rus. De fapt Stalin i-a persecutat pe ruși, acceptând doar pe aceia care îi jurau credință și sprijineau sovietele. Soljenițîn a intrat într-un conflict grav cu patrioții moldoveni din lagăr. Acesta îi provoca pe basarabeni că nu mai sunt români, ci doar moldoveni. Soljenițîn susținea teoria slavofilă în lagăr, fapt ce i-a atras antipatia românilor basarabeni. Ion Moraru l-a un moment dat a dorit să-l lovească cu o cărămidă în cap, fapt ce ar fi putut duce la decesul scriitorului, iar nuvela ”O zi din viața lui Ivan Denisovici” nu ar mai fi apărut în noiembrie 1962 în revista Novîi Mir și nici cartea ”Arhipelagul Gulag”. Soljenițîn, deși închis de sovietici, mai credea naiv că aceștia servesc interesele Rusiei, în realitate conducerea URSS era un fel de sectă politică transnațională ce își servea propriile interese de putere și pe cele ale comunismului mondial. Rușii pe lângă victime erau și pionii intereselor forțate ale internaționalismului comunist. Până la urmă basarabenii s-au împrietenit cu Soljenițîn, acest ”bărbat înalt, slab, fața prelungă, ochi pătrunzători, negri ca tăciunele”. El fusese transferat de la o brigadă de construcții la turnătorie. Se mândrea că este ”dușman al poporului”, era zgârcit la vorbă, ”întâi gândea și apoi vorbea”. Nu s-a bucurat de moartea lui Stalin pentru că nu credea că de această moarte depinde eliberarea lui. Spunea că la bolșevici le este teamă să le dea drumul deținuților să nu povestească despre lagăre și ”fericirea roșie”. Basarabenii îl apreciau că era un om de o mare căldură sufletească și nu-l înțelegeau de ce spunea că ”slavii vor fi rasa care va domina lumea”. Soljenițîn repeta întruna: ”Basarabia nu e România”, iar ”moldovenii nu sunt români”, lucru care îi exaspera pe românii din lagăr.”

O scurtă biografie a marelui scriitor și mărturisitor rus a fost realizată de Rador:

 

Alexandr Soljenițîn s-a născut la 11 decembrie 1918, la Kislovodsk, în

Caucazul de Nord, chiar în perioada războiului civil.

Tatăl îi murise într-un accident de vânătoare cu șase luni înainte de venirea sa pe lume, la 15 iunie 1918. În perioada 1938 – 1941 parcurge cursurile Facultății de Matematică și Fizică a Universității din Rostov de pe Don, în același timp absolvind și cursurile prin corespondență ale Institutului de Filosofie, Literatură și Istorie din Moscova.

La 7 aprile 1940, pe când era încă student, Soljenițîn se căsătorește cu matematiciana Natalia Alekseevna Reshetovskaya.

În cel de-al Doilea Război Mondial, Soljenițîn a activat ca și comandant al unei baterii de artilerie în Armata Roșie și a fost implicat în acțiuni majore pe front, reușite eroice pentru care ca mai apoi să fie decorat de două ori, ajungând la gradul de căpitan. Scrieri pe care le-a publicat ulterior, inclusiv un roman incomplet, „Iubește revoluția !”, relatează experiențele sale de pe front și creionează îndoielile pe care le-a căpătat în această perioadă asupra fundamentelor morale ale regimului sovietic.

La 9 februarie 1945, serviciul de securitate KGB îi interceptează o scrisoare adresată unui prieten în care critica virulent politica lui Stalin. În scrisoarea pe care o adresa, Soljenițîn critica politica lui Stalin de decapitare a Armatei Roșii în timpul Marii Terori, încheierea alianței cu Hitler din august 1939 precum și față de coducerea iresponsabilă a operațiunilor militare, fără să aibă în vedere suferințele și uriașul preț în sânge plătit de Armata Roșie.

Soljenițîn este arestat, și mai apoi anchetat la Lubianka și Butîrki. Este condamnat la opt ani de lagăr de muncă, însă pentru moment este deținut lângă Moscova într-o închisoare specială în care intelectualii arestați erau puși să facă cercetare în folos sovietic.

Din anul 1950, este trimis în lagăre de reeducare din Karaganda, în acceași prioadă el primind vestea că este bolnav de cancer la stomac.

În 1952 divorțează de Natalia, din cauză că soțiile prizonierilor din Gulag riscau pierderea locului de muncă sau a permiselor de rezidență.

În februarie 1953 este trimis în închisoarea de la Djambul, în Kazahstan, însă curând avea să fie eliberat, în primăvara anului 1953, la moartea lui Stalin.

În perioada 1953 – 1956, trăiește în exil, în diferite zone ale Siberiei, unde predă matematica. În același timp este tratat printr-o cură de radioterapie într-un spital din Tașkent, învingând cancerul.

În anul 1956 este reabilitat, se mută la Riazan, unde activează ca profesor de matematică și își reaia vechea pasiune a scrisului.

În anul 1957 se recăsătorește cu Natalia Alekseevna Reshetovskaya, însă cei doi aveau să divorțeze din nou în 1972.

În noiembrie 1962, publică, cu aprobarea specială a lui Nikita Hrușciov, în revista "Novii Mir” condusă de Aleksandr Tvardovski, nuvela de debut „O zi din viața lui Ivan Denisovici”, care îi aduce o notorietate importantă, apoi este primit în Uniunea Scriitorilor Sovitici și chiar este nominalizat la Premiul Lenin.

După ce o parte din scrierile sale ajung în Occident, începe să redevină incomod pentru autoritățile sovietice, urmare a modului dur și realist în care scrie, iar în anul 1965 i se confiscă toate manuscrisele, un an mai târziu fiindu-i interzis chiar să mai publice.

În anul 1967, Soljenițîn trimite către Congresul al IV-lea al Scriitorilor din U.R.S.S. o scrisoare deschisă prin care denunța dictatura ideologică responsabilă pentru confiscarea manuscriselor sale și cerea dreptul la libertatea cuvântului. Cuvintele sale au avut un ecou imediat la Praga unde scriitorii cehoslovaci (Vaclav Havel, Ludvik Vaculik, Pavel Kohout) și-au exprimat solidaritatea cu marele romancier rus.

În anul 1968 îi sunt traduse și publicate în Occident volumele „Primul cerc” și „Pavilionul Canceroșilor”, unde ajunge și microfilmul cu „Arhipelagul Gulag” (scris începând cu anul 1958), un volum bazat pe experiența sa în lagărele de muncă dar și pe scrisorile primite de la alți deținuți care au împărtășit soarta sa.

În anul 1970 primește Premiul Nobel pentru Literatură, pentru volumul „Pavilionul canceroșilor”, însă nu se duce să îl ridice personal premiul, de frica imposibilității de a reveni în țară.

În 1971 KGB-ul încearcă să îl reducă la tăcere, fără rezultat, însă, iar din 1972 scrierile sale răzbat din ce în ce mai masiv dincolo de granițele țării, în timp ce regimul sovietic îi cenzurează opera din ce în ce mai puternic.

În anul 1973, Soljenițîn s-a căsătorit cu Natalia Dmitrievna Svetlova, o altă matematiciană, care avea un fiu dintr-un mariaj anterior. El și Svetlova (născută în 1939) au avut 3 băieți: Yermolai (n. 1970), Ignat (n. 1972) și Stepan (n. 1973).

În anul 1973 publică în Franța „Arhipelagul Gulag”, care tratează subiectul sistemului de lagăre de concentrare și muncă silnică sovietic, o narațiune complexă bazată, așa cum spuneam, pe mărturiile martorilor oculari și pe surse primare de documentare, precum și pe propriile experiențe ale autorului ca prizonier într-un lagăr de muncă din Gulag. Cele trei volume ale lucrării, o istorisire despre viață și moarte în lagărele sovietice, consternează intelectualitatea occidentală, și „demolează” pur și simplu imaginea orbitoare a paradisului bolșevic, construit cu trudă de agenții de influență ai Moscovei.

Desigur apariția lucrării a fost grăbită de sinuciderea dactilografei textului, Elizabeta Voronianskaia, care a fost anchetată și în urma presiunilor a divulgat KGB-ului ascunzătoarea unui exemplar al volumului.

În februarie 1974 este arestat din nou, fiind acuzat de trădare, i se retrage cetățenia și este deportat în Germania, iar în decembrie, același an, intră în posesia Premiului Nobel cu care a fost onorat în urmă cu patru ani.

A locuit timp de doi ani la Zürich, apoi se mută în Statele Unite, în Vermont, unde își continuă proiectele „Arhipelagul Gulag” și „Roata roșie”. Continuă atitudinea critică la adresa sistemului opresiv, dar în egală măsură, conferințele și intervențiile sale publice irită uneori Occidentul prin accentele uneori deosebit de critice.

În anul 1994, Soljenițîn reprimește cetățenia rusă și revine în țară, după douăzeci de ani de exil.

Pentru a relua contactul cu realitatea și a ajunge astfel la esența neamului său, Soljenițîn face o călătorie de 55 de zile, în care străbate țara de la un capăt la altul, adunând crâmpeie din sufletul rus pe care îl credea distrus.

Soljenițîn trece la cele veșnice la 3 august 2008, la Moscova, iar la serviciul funerar care s-a ținut la mănăstirea Donskoy din Moscova, la 6 august 2008, lideri politici ai Rusiei și ai lumii i-au adus un ultim omagiu, în semn de respect perntru dispariția unei mari personalități a lumii.

Întreaga existență și creație a lui Soljenițîn a fost construită ca a unui martor al acuzării, pentru demascarea despotismului totalitar sovietic. Tocmai fiindcă toate încercările de reprimare a sa au eșuat, fiindcă nu a cedat, fiindcă a crezut în importanța spiritului, și fiindcă datorită lui omenirea a aflat ce a însemnat supraviețuirea în lagărele staliniste, Soljenițîn este învingătorul un întreg sistem care s-a visat infailibil, etern.