ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Pentru mine întoarcerea la Limba Română veche, adevărată, a fost o călătorie lungă. O călătorie inițiatică, aș putea spune.
Am avut uimirea să văd că mă obișnuisem – precum aproape toți ceilalți români – să folosesc mai curând cuvinte străine decât românești, chiar și acolo unde nu era deloc nevoie.

Puneam peste tot „necesar” în loc de „nevoie”, „exemplu” în loc de „pildă”, „diferență” în loc de „deosebire”, „categoric” în loc de „hotărât” și tot așa.La prima vedere nu-i nici un bai!

Neologisme se împrumută în orice limbă. Este, se știe din gimnaziu, „un mijloc de îmbogățire a vocabularului”.
Există aici însă o nuanță!
De obicei cuvintele străine se împrumută atunci când acoperă un înțeles ce lipsește în limba care împrumută!
La noi însă multe, foarte multe neologisme s-au împrumutat doar din dorința de a nu vorbi românește. A fost un snobism profund și complex, al unor oameni complexați sau pur și simplu neadaptați la o națiune pe care o urau, o disprețuiau sau, în cel mai bun caz, nu o acceptau (națiunea română).

Pentru că, trebuie spus, și grecizarea limbii noastre, și franțuzirea, germanizarea și toate celelalte nu au venit din popor. Nu au venit din legăturile firești – frățești sau dușmănoase – cu alte popoare. Au venit din rândul claselor conducătoare ale țării. Atât prin snobii clasei boierești (prin care aceasta a fost distrusă) cât și prin infiltrații străini – deveniți din secolul al XVIII-lea preluatori sau noua clasă politică.
Și mai este o nuanță!
Îmbogățirea vocabularului prin neologisme poate fi bună, roditoare, benefică. Dar nu și schimbarea gramaticii după un tipar străin!
Un asemenea fenomen este rău! Punct!

Un asemenea fenomen, în care limba își schimbă gramatica după rânduieli străine, este un fenomen de deznaționalizare accentuată, de distrugere a limbii și naționalității.
Este ceea ce se întâmplă cu noi și cu limba noastră de multă vreme…
Am înțeles acest lucru atunci când am încercat – în vremea anilor de liceu – să îmi schimb vorbirea după Limba Română veche.

Era un exercițiu istoric. Pasionat de istorie, găseam în cărțile și documentele vechi o altfel de rostire, o altfel de cuvântare și chiar o altfel de gândire. Nu am înțeles cât de mare era deosebirea. Nu am înțeles ce se pierduse, ce se schimbase, ce se întâmplase. Dar era limba străbunilor mei! Și mi s-a părut interesant, amuzant și original să încerc să o vorbesc. Măcar puțin, măcar uneori.Mi-am dat seama, cu uimire, că nu prea se putea!

Trecerea de la vocabularul creolo-românei (pe care o vorbeam toți încă în vremea comunismului) la româna veche nu se putea face de-a dreptul! Era altă sintaxă, era altă gramatică!
Atunci m-am speriat!

Știam că pierderea gramaticii unei limbi înseamnă deznaționalizare, înseamnă pierderea limbii.
M-am încăpățânat să încerc să-mi recâștig vorbirea veche, rostirea din strămoși, cuvântul așa cum era el firesc.
Era greu, foarte greu, extrem de greu!

Întâi, că mereu îmi veneau pe limbă cuvintele noi, împrumutate și folosite de toată lumea. Stăteam o grămadă să caut sinonimul românesc! De multe ori nu izbuteam să-l găsesc și doar folosirea dicționarului (DEX-ul să trăiască!) mă salva.

Apoi, că îmi dădeam seama că „nu merge” să înlocuiesc pur și simplu cuvintele. Limba română veche venea cu alte înțelesuri și altă așezare a lucrurilor. Vorbirea era alta și din punct de vedere gramatical. Și nu-mi era ușor să mă obișnuiesc!