Ilarion Țiu este un istoric, conferențiar universitar la Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir" din Bucureşti, Facultatea de Științe Politice, Departamentul Comunicare și Relații Publice. Este autor și co-autor a numeroase volume, între care amintim: Viața lui Ceaușescu. Fiul poporului; Lungul drum spre nicăieri. Germanii din România deportați în URSS; etc.

Despre Mișcarea Legionară, Ilarion Țiu a scris Istoria Mișcării legionare. 1944-1968, Ilarion Ţiu, Mişcarea legionară după Corneliu Codreanu dar și numeroase articole.

ActiveNews a stat de vorbă cu Ilarion Țiu pe tema recent adoptatei "legi anti legionare", care definește, pentru prima oară, mișcarea din perioada interbelică, drept una fascistă.

În expunerea de motive, cei trei inițiatori ai legii pentru modificarea Ordonanței 21/2002 (Crin Antonescu, Andrei Gerea și George Scutaru) afirmă că: „În România, fascismul a luat denumirea de Mișcarea legionară sau titulaturi ale unor partide sub care aceasta a funcționat până în ianuarie 1941 (Legiunea Arhanghelului Mihail, Garda de Fier, Totul pentru Țară)”. Analizând dovezile consemnate de istorie, există o sinonimie perfectă între legionari și fasciști? Poate fi pus semnul de egalitate? 

Nu cred că se pune corect problema când vorbim despre existența unei „sinonimii perfecte". Organizațiile politice sau sociale sunt fiecare independente în felul lor, chiar dacă se revendică de la ideologii asemănătoare. Deși a fost înființată abia în iunie 1927, Mișcarea legionară își are originile în anii de după Primul Război Mondial, când în toată Europa au apărut organizații care contestau sistemul politic și social postbelic. În acest context, putem observa asemănări între fasciștii italieni, național-socialiștii germani și studenții naționaliști români de la Universitatea din Iași (Corneliu Codreanu, Ion I. Moța, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu, Ilie Gârneață etc.). Tinerii radicali români erau nemulțumiți de extinderea drepturilor minorităților după război, având un mesaj și un comportament antisemit violent. În același timp, contestau sistemul pluripartidist, acuzându-i pe politicienii vremii de trădare națională. În anumite etape au constituit și organizații paramilitare. Putem observa așadar o strategie similară cu cea a organizațiilor numite generic „fasciste" din Europa anilor ’20.

Ȋn Procesele de la Nürnberg (1945 – 1949) au fost judecați și condamnați, de un  Tribunal Militar Internațional, cei mai importanți lideri ai Germaniei naziste. La acea vreme, mulți dintre legionarii care fugiseră din țară erau arestați și închiși în lagărele din Austria. Ce a decis Tribunalul de la Nürnberg în legătură cu acești legionari? Dar cu Mișcarea Legionară, în ansamblul ei?

Întrebarea dvs. întinde o mare capcană! În cartea mea Istoria Mișcării legionare. 1944-1968 (Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2012) am tratat pe larg acest subiect, și s-au iscat ceva controverse. Atât din punctul de vedere al simpatizanților actuali ai Mișcării legionare, care susțin că un istoric confirmă caracterul „nefascist" al organizației, cât și din partea contestatarilor Gărzii de Fier, care mă acuză de poziție pro-legionară. Când s-a terminat Al Doilea Război Mondial, majoritatea legionarilor care fugiseră din România după evenimentele din ianuarie 1941 se aflau pe teritoriul administrat de Germania nazistă. O bună parte să găseau în Austria, unde funcționase după 23 august 1944 un guvern pro-nazist, condus de Horia Sima. Legionarii au căutat să se refugieze în zonele de ocupație engleză și americană, evitând teritoriile controlate de Armata Roșie. După ce a început procesul de la Nürnberg, treptat, liderii organizației au fost arestați și internați în lagăre pentru anchete. Trebuie să înțelegem că nu a existat un proces propriu-zis al Mișcării legionare la Nürnberg. Membrii organizației au oferit informații despre colaborarea lor cu naziștii în timpul războiului. Procesele care au pedepsit crimele Mișcării legionare în perioada alianței României cu Germania hitleristă s-au judecat în România. 

În timpul detenției însă, legionarii arestați, dar și cei rămași în libertate, care se temeau pentru viitorul lor, au început o serie de demersuri pe lână autoritățile americane și britanice. Principalul argument a fost că organizația era în ilegalitate atunci când România a intrat oficial în război (iunie 1941). Mai mult, începând din ianuarie 1941, legionarii au fost victimele represiunii lui Ion Antonescu. Liderii formațiunii fie au fost arestați de regimul Antonescu (unii condamnați la moarte), fie s-au refugiat din țară. Legionarii omiteau să amintească în versiunea lor de crimele antievreiești din timpul evenimentelor din 21-23 ianuarie 1941. 

Însă tensiunile dintre americani și sovietici de după 1945 au fost de partea legionarilor. Serviciile speciale americane căutau voluntari pentru misiuni în spatele Cortinei de Fier. Dintre emigranții români, singurii dispuși să participe la astfel de acțiuni periculoase au fost extremiștii de dreapta. În acest context, liderii organizației aflați în lagărele austriece și germane pentru anchete în cadrul procesului de la Nürnberg au fost eliberați. Ulterior, legionarii au susținut că prin acest gest Garda de Fier ar fi fost „exonerată" de apartenența la mișcările fasciste europene. În fapt, la Nürnberg nu s-a discutat nimic despre Mișcarea legionară. Fiecare parte implicată în dezbaterea despre fascismul Mișcării legionare interpretează în propria cheie evenimentele pentru a construi și deconstrui argumente.

Au făcut parte legionarii aflați în exil dintr-un plan de sabotare a regimurilor comuniste? Cine a inițiat aceste planuri și în ce au constat ele?

Începând din martie 1946, Counterintelligence Corps (serviciul secret al Armatei Statelor Unite ale Americii în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial) a arestat și interogat o serie de lideri legionari din Austria. Cel mai important a fost Eugen Teodorescu, apropiat al lui Horia Sima, care s-a întors clandestin în România și a organizat un serviciu de informații cu ajutorul conducerii Mișcării legionare. Acțiunea a fost un eșec. Mesajele trimise spre Viena nu au ajuns din diverse cauze, iar regimul comunist a avut un argument solid ca să-i acuze pe liderii organizației de spionaj. 

Contactele dintre Mișcarea legionară și serviciile speciale occidentale au fost reluate în anul 1949. Americanii doreau să trimită echipe de spionaj în țările comuniste, care să furnizeze informații despre realitățile de după Cortina de Fier. Inițial au apelat la reprezentanții Consiliul Național Român, însă „exilul democratic" nu avea oameni dispuși să participe la misiuni cu un asemenea grad de risc. Horia Sima a acceptat însă, încercând astfel să arate că Mișcarea legionară era fidelă idealurilor democrației. Echipele legionare au fost instruite în tabere din Germania și Franța. Au fost pregătiți să acționeze în clandestinitate și să trimită mesaje radiotelegrafice în Occident. Securitatea a interceptat echipele parașutate, acțiunea culminând cu un proces-spectacol în octombrie 1953. Membrii misiunii conduse le legionarul Ică Tănase au fost condamnați la moarte și executați. 

Ȋn ce alte proiecte, de ordin umanitar, au fost implicați legionarii din exil?

Nu am cunoștință despre existența unor proiecte umanitare. Ajutorul legionar a funcționat și în exil, însă fondurile erau destinate finanțării conducerii organizației, sau a membrilor care nu puteau temporar să-și asigure traiul.

Câți dintre luptătorii mișcării de rezistență din munți au fost legionari?

Există controverse între istorici privind apartenența politică a membrilor mișcării de rezistență. În opinia mea, constituirea „bandelor" din munți nu a avut ca principal criteriu simpatiile politice ale rezistenților. Ei fie se aflau în conflict cu noile autorități comuniste, fie s-au izolat în așteptarea izbucnirii unui nou război mondial, moment în care ar fi putut organiza acțiuni de sabotaj în spatele frontului. Tocmai de aceea, structura socială și politică a rezistenților era diversă. Nu putem estima câți erau țărăniști, câți militari sau câți legionari. Singura echipă constituită exclusiv din legionari a fost condusă de Ion Gavrilă (Ogoranu), în munții Făgărașului. Omogenitatea politică a membrilor i-a ajutat, probabil, să reziste destul de mult în fața asalturilor Securității, până în primăvara anului 1956.

Ce mari oameni de cultură ai României au simpatizat sau au aderat la Mișcarea Legionară?

România anilor ’30 trecea printr-o gravă criză de identitate, coroborată cu depresiunea economică mondială. Absolvenții universităților ajungeau imediat după terminarea studiilor șomeri intelectuali, deoarece aparatul de stat era deja supraîncărcat. Cu greu puteau găsi de lucru în mediul privat, de multe ori pentru servicii temporare, prost plătite. Acești tineri foarte dotați intelectual, dar fără perspectivă, au căzut ușor în capcana ideologiilor totalitare (de dreapta sau de stânga). Mulți dintre ei au fost atrași și devotați mesajului Mișcării legionare. Este vorba de o mișcare socială la nivel european, nu doar tinerii români au îmbrățișat ideologiile totalitare. Mulți dintre ei se vor dezice după război de idealurile tinereții. 

Întrebarea dvs. se referă la mari oameni de cultură care au simpatizat cu Mișcarea legionară. Însă ei au ajuns mari oameni de cultură după război, când se desolidarizaseră de Garda de Fier. Este greu să facem o ierarhie. În general, acești tineri de dreapta gravitau intelectual în jurul profesorului Nae Ionescu, de la Universitatea din București. După 1989, în căutarea unor modele intelectuale anticomuniste, tinerii gânditori ai anilor ’30 au fost redescoperiți. Frecvent s-a întâmplat ca biografiile lor să fie „curățate" de „accidentul" legionar. Nu sunt partizanul unor asemenea cosmetizări ale memoriei sociale. Trebuie să ne asumăm trecutul așa cum a fost. 

Conform proiectului lege care a primit avizul Comisiei Juridice a Camerei Deputaților, „fapta persoanei de a promova, în public, idei, concepții sau doctrine fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani și interzicerea unor drepturi”. Care erau principalele „idei, concepții și doctrine legionare”?

În opinia mea, legiuitorul este dator să menționeze foarte clar la ce se referă „promovarea în public a ideilor legionare". Altfel se va intra în zona arbitrarului și a derizoriului. „Ideile, concepțiile și doctrinele legionare" pot face referire la discursul totalitar, antidemocratic, împotriva sistemului pluripartidist, antisemit, antirrom, xenofob etc. De asemenea, sub incidența legii ar putea intra și practicarea cultului personalității pentru foștii lideri sau membri ai Mișcării legionare. Există în ultimii 25 de ani un cult al unor legionari pieriți în închisori, sau monahi despre care se spune că au avut puteri tămăduitoare. Se face abstracție însă de trecutul lor legionar. Anul trecut am participat la un simpozion pe tema martiriului creștin, organizat de Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia. Un preot-profesor din Moscova a avut o intervenție foarte interesantă despre practica Bisericii Ortodoxe Ruse de a canoniza persoane care au sfârșit martiric în anii comunismului. Însă cu timpul și-au dat seama că noii sfinți nu avuseseră toată viața comportament de sfinți, ci numai un sfârșit martiric. Sfinții bisericii trebuie să ofere credincioșilor un exemplu prin tot ce-au făcut de-a lungul vremelniciei pe pământ, nu doar prin modul în care i-au înfruntat pe atei.  

Dacă proiectul de lege va fi adoptat de Camera Deputaților, credeți că ne-am afla în situația de a fi acuzați că săvârșim o infracțiune vorbind în public despre poeziile lui Radu Gyr? Despre Mircea Eliade,  Constantin Noica, Emil Cioran, Petre Țuțea, Mircea Vulcănescu și alții? Despre viața și patimile unor Părinți ai Bisericii Ortodoxe Române, închiși de comuniști tocmai pentru că fuseseră asimilați Mișcării Legionare?   

Nu, în nici un caz nu am săvârși o infracțiune. Nu mă oprește nimeni să vorbesc la cursuri despre Lenin, Stalin, Ceaușescu, Hitler, Mussolini sau Codreanu. Însă nu avem voie să practicăm un cult al personalității pentru oamenii de cultură sau politicienii cu trecut totalitar. Sau să ascundem apartenența la anumite organizații atunci când elogiem biografiile lor. Cazul lui Radu Gyr este emblematic în această controversă. În opinia mea, nu scriitorul Radu Gyr este problema, ci cultul personalității care s-a creat în jurul lui – „poetul închisorilor" etc. Da, a scris „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!", însă a compus și „Sfântă tinerețe legionară"

Legea 51/1991 privind siguranța națională a României, menționează, la art. 3, lit. h), că „inițierea, organizarea, săvârșirea sau sprijinirea în orice mod a acțiunilor totalitariste sau extremiste de sorginte comunistă, fascistă, legionară sau de orice natură, rasiste, antisemite, revizioniste, separatiste care pot pune în pericol sub orice formă unitatea și integritatea teritorială a României, precum și incitarea la fapte ce pot periclita ordinea statului de drept” constituie amenințări la adresa siguranței naționale a României. Ȋn acest context, în care există deja un cadru bine reglementat, de ce credeți că se simte nevoia unor lămuriri și coerciții suplimentare?

Așa cum am specificat anterior, este nevoie de o precizare clară a anumitor manifestări. Generalizarea lasă loc interpretării. Iar din 1991 și până astăzi am întâlnit în discursul public toate manifestările interzise de respectiva lege: cultul personalității unor lideri sau intelectuali totalitari, discurs rasist, revizionism, apologia comunismului sau fascismului etc. În opinia mea cadrul nu este deloc bine reglementat, ci chiar ambiguu. 

Cum vă explicați că acțiunile de sorginte comunistă nu se bucură de același tratament?

În comunitatea academică, și nu numai, există o dezbatere aprinsă pe această temă: cu ce-a fost mai bun comunismul decât fascismul/nazismul pentru a fi sancționat în măsuri diferite la nivel public. Cea mai pertinentă explicație este următoarea. Regimurile de dreapta au promovat un discurs de rasă. Majoritatea victimelor au aparținut minorităților din statele totalitare. În consecință, masacrele (Holocaustul, genocidul din Rwanda etc.) au provocat o sensibilitate sporită în rândul comunității internaționale. Regimurile comuniste au practicat o discriminare de clasă. Cele mai multe victime au fost din rândul națiunii majoritare, un fel de răfuială internă. Așa s-ar explica, spun unii specialiști, diferența de percepție dintre crimele nazismului și ale comunismului. 

Acest proiect de lege, prin care se urmărește modificarea OG 31/2002, a fost adoptat de Senat în aprilie 2014. De atunci și până ieri, el a zăcut în sertarele Comisiei juridice a Camerei Depuaților. Cum vă explicați re-activarea acestei legi, acum?  

Nu mă pot pronunța. Nu sesizez un eveniment de impact public care să fi activat interesul politicienilor pentru acest subiect. Însă susțin demersurile de definire clară a atitudinilor și manifestărilor fasciste/legionare. Priviți cazul procesului dintre Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel" și municipalitatea din Târgu Ocna privind titlul de cetățean de onoare acordat lui Valeriu Gafencu. Datorită ambiguității legii, titlul când este retras, când este reabilitat. Dacă legiuitorul ar interzice clar practicarea cultului personalității pentru persoanele cu trecut legionar, această controversă ar dispărea. Nu cred că este un semn de toleranță din partea administrației românești să acorde titluri onorifice unor persoane cu biografie totalitară.