Presa a vuit de indignare referitor la proiectul monumentului Marii Uniri, pe care sculptorul stipendiar Ioan Bolborea ar urma să-l implanteze într-o piață publică a Bucureștiului. Acreditat de mai mulți ani, dar încă nerealizat, monumentul a fost propus spre dezbatere publică, stârnind o furtună de proteste și comentarii extrem de ironice și acide, venite de la cititori „mult mai deștepți, mai cu bun gust și mai instruiți decât ei”; adică decât finanțatorul (Primăria capitalei), cu tot cu juriul obscurului concurs care a acreditat proiectul, și cu tot cu artistul.

Este vorba de un monument futuristico-virusologic-expresionist, dedicat aniversării a 100 de ani de la Marea Unire, eveniment major pentru identitatea națională, așteptat cu speranță și înfrigurare de toată suflarea românească, pe care urmează să-l sărbătorim în 2018. Dar ce speranțe, înfrigurări și elevații ale spiritului național ne provoacă monumentul lui Bolborea, pentru care Primăria capitalei e pe cale să verse o grămadă de bani? 

Este vorba de o sferă de dimensiuni uriașe cu vilozități, inspirată – declară cu nonșalanță artistul – de un cactus și care, în opinia sa, ar trebui să sugereze („ca cactusu’ în cultura română” - sic!) sentimentul unității naționale! De fapt, sfera de inspirație botanică sugerează, la fel de bine – spun comentatorii – , un virus văzut la microscop („că suntem o nație virusată de peste 25 de ani, acum avem și statuia potrivită!”, spune un comentator), un ochi de muscă, o „varză, că suntem vai de capul nostru”, sau ciuperca numită bășica de tabac, necomestibilă, aia pe care dacă o calci, iese fum și nu rămâne nimic. Chiar așa: „un nimic fără nici un aspect și fără un concept, lipsit total de simț artistic”, spune un comentator pe hotnews, ca răspuns la dezbaterea publică intitulată„Vi se pare reprezentativa statuia de 50 milioane lei pentru Marea Unire ce va fi amplasata in Bucuresti? 

„Parcă e blestemat... Nu-i poate opri nimeni pe mizerabilii ăștia să umple piețele cu operele sculptorilor Ion Bolborea, Alexandru Ghilduș... Niște monștri hidoși apar pe unde nu te aștepți... Aripile de la Piața presei sunt de-a dreptul amenințătoare, țeapa cu cartof din Piața Palatului e caraghioasă, căruța din fața Teatrului Național parcă ar fi încărcată cu zombi, Aleea trandafirilor din parcul Herăstrău are în mijloc o rotondă cu capete uriașe de politicieni care mai degrabă înspăimântă privitorul... Un kitsch uriaș propagat de INCULȚII care au ajuns să decidă în materie de artă... pentru care o operă de BRÂNCUȘI e prea scumpă și nu merită s-o avem” - observă cu tristețe un comentator tot de pe hotnews, atent la istoria recentă și la fenomenul artei monumentale, mai mult decât jurnaliștii care scriu despre ele. 

Mie îmi place: seamănă cu un iglu. Peste ani și ani lumea se va obișnui: - Unde ne vedem? - La iglu... Dar parcă mai bine seamănă cu un cort de papuași, am putea muta parlamentul înăuntru. Coliba parlamentului, simetric față de casa poporului. In cazul ăsta bucureștenii din piața Alba Iulia vor avea nefericirea la locuiască „la Papuași””, comentează fatalist-mucalit un alt anonim pe hotnews. 

Internetul e plin de comentarii care mai de care mai savuroase și inteligente despre funcționalitatea prezumtivului monument, care numai la patriotism și coeziune socială nu te duce cu gândul. După cum se vede – căci glasul anonimilor adevăr grăiește! - , proiectul sculpturistic este bogat în sugestii, care mai de care mai hilare și ireverențioase, însă numai spirit unionist și demnitate națională nu sugerează. 

Dar care din monumentele cu care Ioan Bolborea a fericit spațiul public al capitalei și al provinciei României inspiră așa ceva? Și acestea nu sunt puține! Spilcuim din portofoliul „maestrului”: în București, în fața Teatrului Național, grupul statuar „Căruța cu paiațe” dedicat lui I.L. Caragiale, un alai de veseli saltimbanci însoțiți de marele dramaturg, plantat sacrileg pe locul unde s-a vărsat sânge nevinovat în decembrie 1989 și la mineriadele din anii ‘90, loc de unde crucifixele comemorative au dispărut fără veste;o ditamai statuie a lui A.I. Cuza mergând (una din multele din București), în fața parcului omonim, și un bust al lui Caragiale, părând în stare de ebrietate, tot acolo;piesa simbolică „Vioara spartă” din Piața Universității; monumentul Infanteriei din Parcul Kiseleff (unul din cele inspirate); la Arad, monumentul Reconcilierii sau Revoluției Române de la 1848; la Alba Iulia, monumentul „Horea, Cloșca și Crișan”; la Slatina, o statuie a lui Eugen Ionescu. Deci, numai personalități și momente de mare rezonanță ale culturii și istoriei române, modelatoare de identitate națională! 
 
 
 
 


Sculptorul răsfățat de forurile publice mai realizează, tot la comandă, statui de mai mici dimensiuni, pe post de trofee pentru festivaluri și concursuri de rezonanță națională. Printre acestea,statuia voievodului martir Constantin Brâncoveanu, sugerând un Brâncoveanu decrepit, în transă dementă, absolut sinistră și mistificatoare, în duh și în literă, a uriașei persononalități istorice – și nu o spun doar eu, ci și o mulțime de comentatori. Oligofrenica statuetă reprezintă trofeul prestigioaselor Premii Brâncoveanu ale Fundației Alexandrion, decernate (conform logo-ului) „în onoarea valorilor culturii române” - ce grav sună aceste cuvinte și cum se bat ele ca nuca-n perete cu aerul circăresc-blasfemiator al statuetei! 

Una din metehnele invariabile ale Ioan Bolborea este supraelongarea și emacierea expresionistă a trupurilor, inclusiv a degetelor și membrelor personajelor (à la Alberto Giacometti – model ales neinspirat pentru arta monumentală), indiferent de constituția reală a acestora, și imprimarea, prin aglomerarea de tușe groase de materie brută, a unei laxități corporale sugerând relaxarea extremă, până spre degenerescență, radical opusă atributelor eroismulului, virilității, personalității exemplare, pe care monumentele respective ar trebui să le reprezinte. Opțiunea pentru un expresionism de acest fel este nejustificată, căci personajele reprezentative ale lui Giacometti (ca celebrul „Omul care merge”) sunt generice, exprimând angoasele omului contemporan, iar nu personalități istorice concrete. Pe când la Bolborea formalismul expresionist a devenit un simplu reflex fără legătură cu subiectul, un manierism acceptabil în sculptura de atelier, însă impardonabil în arta istorică monumentală. Una e să-i faci pe Cioran relaxat, iar pe Caragiale, lungit, mai să lunece de pe scaun (ca în ludicul grup statuar din Piața Universității) și alta e să-i faci pe A.I. Cuza sau pe domnitorul Brâncoveanu la fel ca pe Cioran! 

O temă artistică neasumată este un fals, iar folosirea banului public pentru realizarea unui fals e o impostură. De altfel, la întrebarea unei bloggerițe „De ce atâtea monumente istorice? Ești (sic!) pasionat de istorie?” dintr-un interviu pentru blogul artapringauracheii.ro, artistul declara nonșalant: „Eu nu m-am gândit niciodată la început că voi face monumente... Așa a fost să fie. A fost șansa mea, o șansă istorică, așa au fost vremurile”. Răspunsul explică foarte multe, poate, chiar totul,și pune clar diagnosticul pe monumentalistica oportunistă, negândită și fără substanță a lui Bolborea, chiar cu mâna artistului! 

Așadar, chestiunea nu constă în bani, cum stipulează cu fals patos comunisto-capitalist (ascunzând, de fapt, ignoranța în materie) jurnaliștii de pe bloguri și tabloide. E normal ca arta monumentală să coste, dar e imperios necesar ca ea să existe, pentru modelarea spațiului identitar colectiv. Ceea ce contează este calitatea acesteia, care constă nu doar în nivelul artistic, ci în relevanța ei pentru identitatea națională, în capacitatea ei inspiratoare și, nu în ultimul rând, în accesibilitatea ei (modernismul și postmodernismul neexcluzând accesibilitatea și democrația artistică, adecvat înțelese!). Dar o artă monumentală jemanfișistă, bășcălioasă față de valorile pe care le evocă, se anulează pe sine. 

Căci „maestrul” Bolborea nu realizează pisoare duchampiste pentru propriul atelier&orgoliu sau pentru simeze obscure, pe care le văd câteva zeci sau sute de fani, ci monumente de interes public, care ar trebui să exprime frământările și idealurile unei nații! Dar ajunge oare „maestrul” la esența acestor valori colective, când din tot ce face și declară în public se vede că, în cel mai bun caz, le ignoră, dacă nu chiar le disprețuiește, considerându-le, cu superficialitate și snobism, „comuniste”? (Vezi același interviu de pe artapegauracheii.ro, în care I.B. identifică arta monumentală „mai înflăcărată și mai cu tematică” drept comunistă, ignorând cu seninătate paginile cele mai strălucite ale artei monumentale din antichitate până la constructivism, abstracționism și arta contemporană).
Arta monumentală nu e artă de laborator,ci trebuie să îmbine subiectivitatea artistului cu idealul comunității căreia i se adresează. Dacă marea masă a populației unei țări sau a unui oraș nu se regăsește într-un edificiu care îi este dedicat ori, mai grav, se simte insultată de acesta, edificiul își pierde funcția socială și, astfel, este nul și din punct de vedere artistic! 

Și te mai miri că li se rupe unora (limbajul e inspirat de monument) de Marea Unire? Miserupismul ăsta (adică nepăsarea față de temă, pe românește: nesimțirea) se citește din proiect! Ioan Bolborea a împânzit Bucureștiul și România de monumente făcute la comandă, care mai de care mai sinistre și neispirate. O dovadă că improvizatele comisii de experți, invitate de forurile publice să arbitreze concursuri făcute de ochii lumii (după cum tot „maestrul” declară în același interviu), nu fac distincția între obiectul artistic în sine (care e suficient să placă mușchilor artistului și să-i satisfacă piticii) și monumentul de utilitate publică: acesta nu e suficient să satisfacă piticii artistului, ci trebuie să-i mai satisfacă si pe cei ai demosului, de care artistul Bolborea se scârbește! El a uitat că marea artă, indiferent de stil, înseamnă astăzi esență, putere de sugestie și simplitate, iar capodopera trebuie să realizeze joncțiunea, iar nu separația dintre elite și mase! 

In alte țări, de la un capăt la altul al Europei (dar și în restul lumii), acest lucru se poate! E o plăcere a tuturor turiștilor, indiferent de nație și nivelul de instruire, să se fotografieze lângă monumentele, clasice și moderne, din Barcelona, Londra, Roma, Paris, Belgrad, Praga, Sankt-Petersburg, Erevan, devenite emblematice pentru respectivele urbe. E o mândrie a cataloagelor de artă, a ghidurilor ilustrate și a albumelor turistice să le aibă între filele lor; e o mândrie a restauratorilor să participe, la nevoie, la restaurarea lor; e o mândrie a cetățenilor respectivelor urbe să se simtă trezorierii și beneficiarii unor asemenea tezaure, pentru apărarea cărora, la nevoie (ca în cazul blocadei Leningradului), sunt în stare să-și dea viața. Toate astea înseamnă iubire, patriotism și demnitate națională, inspirate de monumentele de artă urbană, mai precis, de densitatea mesajului ideatic transmis de acestea.
 
Sunt fapte și sentimente reale, nu vorbe. Cine, însă, se poate mândri cu monumentele de azi ale Bucureștiului, care, în exclusivitate, mai degrabă ne rușinează? Cine își va pune măcar un deget în joc pentru „cactusul marii uimiri”, etichetat pe forumuri cu cele mai rușinoase cuvinte, de care, cum declară anonimii comentatori, lumea ar fi fericită să scape mai repede? Poate, sponsorii?! Poate, doamna primar?! Ori domnul Pavel Șușară, unul din promotorii artistului? Hai, să fim serioși! Răspunsul la asemenea iluzii este grimasa miserupistă a lui Caragiale, cel în ipostază nevertebrată, din coșmarurile călduțe ale lui Bolborea!