ascultă articolul

Motto: "De atunci totul a fost doar o problemă de tehnologie.” (Evgheni Zamiatin)

Apărut în 1920, romanul Noi este una din treptele literaturii distopice pe care oricine vrea să ajungă nicăieri trebuie s-o parcurgă măcar o dată. Dincolo de puternica senzație de stranietate pe care o degajă din primele pagini, se află o fabulă puternică, cu nimic inferioară celor din Minunata lume nouă (Aldous Huxley) și 1984 (George Orwell), pe care le anticipează și a căror lectură o completează. O scriitură aspră, fără menajamente, toată numai unghiuri ascuțite, care-l proiectează pe cititor într-un coșmar insuportabil.

Noi este despre victoria parodicului asupra realului, a matematicii asupra poeziei, a masei asupra individului și a Statului asupra lui Dumnezeu. Noi este în egală măsură o prefigurare a omului nou dorit cu ardoare de la revoluția franceză din 1789 de toți puii ei famelici: comunismul, nazismul și democrația. Un paraom spectral, care face sex fără să iubească, dedicat unei comunități abstracte în absența unor legături concrete cu oamenii vii. Un lego uman numai muchii care se potrivește cu alte piese în alcătuirea unui ansamblu mecanizat, căruia nu-i percepe nici sensul, nici absența sensului.

"Ne-am întors la zero dinspre stânga. Totuși, în loc de plus zero avem minus zero. Înțelegeți?”

Orice utopie este o lume pe dos, o iadă care sare casa, o scroafă cocoțată-n pom. Singura lor problemă, de fapt a noastră, este că toate sunt, fără excepție, cu putință. Nu ca realitate, ci ca utopii. Plonjarea în lectura proiectivă a unei astfel de lumi este visul controlat prin care putem ajunge să punem mâna pe ideile din spatele utopiilor raționaliste. Cel interesat să pipăie solzii lipicioși ai acestor monștri constată fără greș că ideile sunt întotdeauna aceleași, iar rădăcinile lor dulci vin toate din Iluminismul postrenascentist.

Reorganizarea parodică a lumii presupune descompunerea ei în elemente componente și apoi recompunerea după o schemă diferită, din care se elimină câteva lucruri mărunte. Rezultatul este întotdeauna un frankenstein, arătare din din bucăți, o cvasi-lume. O ordine mecanică în locul ordinii organice. Un stup eficient din care s-au eliminat factorii de tulburare, de exemplu foamea și dragostea, pentru că "Dragostea și foamea conduc lumea.” Pariul celui care are ambiția de a stăpâni lumea este să-i elimine conducătorii.

 Desigur, dacă înlocuiești dragostea cu Ora Personală, în care se practică sexul liber, anulezi familia și acaparezi probabil cea mai prețioasă șansă cu care ne naștem fiecare: primii șapte ani din viață, perioada maximei plasticități. Într-o lume pe dos, singurul infantocultivator este Statul. Iar acesta face ceea ce-i este accesibil și util: un imens balet mecanic, din care este eliminat și umorul, și creativitatea, și tot ce ar putea conduce la apariția unei conștiințe individuale.

"Poezia este un serviciu civic, poezia este utilă.”

În utopii nu mai este nevoie de literatură. Această poartă spre introspecție este nu doar inutilă, ci periculoasă. Dacă ar putea fi zidită ar fi foarte simplu, problema e că oamenii nu pot fi vindecați de prostul obicei de a vorbi, iar din vorbire se naște poezia. De aceea poezia trebuie deturnată, parodiată: Cuplete matematice, Odele zilnice aduse Binefăcătorului, Flori roșii ale Sentințelor Curții, Cel care a întârziat la lucru, Stanțe despre Igiena Sexuală. Cuprinzând totul, poezia și frumosul se retrag în fața utilului și a unei înfiorătoare hecatombe a conotațiilor. Pentru a putea susține că nepoeticul este poezie, trebuie să faci tot ce-ți stă cu putință pentru a-i convinge pe oameni că norii nu sunt decât niște "absurde, dezordonate, stupide tulumbe, grămezi de vapori.”

Dacă lucrurile sunt lucruri și nimic dincolo de ele, poezia a murit. Dacă poezia a murit, este deplin indiferent ce mai numim poezie: mașinile, încălțămintea, formulele, hrana etc. Tot ce rămâne este coaja unui cuvânt fără de miez. Poți pretinde orice, inclusiv că l-ai ajutat pe Dumnezeu să îl învingă pe diavol, nebăgând de seamă că absența ispitei duce neîndoielnic la absența păcatului, dar deloc la inocența paradisiacă pe care pretinzi c-ai cucerit-o. Fără acces la demon, neoAdam și neoEva nu mai întrevăd nici înaltul, ignorându-și astfel propria umanitate.

Fără realitățile de dincolo de lucruri, oamenii devin la rândul lor oameni-și-nimic-mai-mult, adică roboți. Utopia generalizează sistemul lui Taylor, muncitorul-filosof a cărui operă poate fi sintetizată într-o singură, monstruoasă frază: cel mai nimerit lucru pentru a deservi o mașină într-o fabrică este o altă mașină. După care a calculat și a expus, minuțios, cum să transformi un om în mașina numai bună să deservească o altă mașină. Transformarea atelierului în fabrică, și apoi a fabricii în spațiu concentraționar a fost cea mai năucitoare violență mută exercitată vreodată în istorie împotriva Omului.

 "Victoria tuturor asupra unuia, a sumei asupra individului.”

Evgheni Zemiatin imaginează în Noi transformarea socialului într-un imens lagăr taylorian, în care fiecare gest, inclusiv mersul pe stradă (câte patru, niciodată altfel) este raționalizat. Adică organizat după adagiile rațiunii iluministe. Libertatea este suprimată, pentru că libertatea este o sălbăticie neorganizată. Libertatea nu mai este o problemă, libertatea dispare ca problemă. Dilema utopică este alta: fericire sau libertate? Pentru că una și cealaltă nu pot coexista, și în niciun caz nu se pune problema ca libertatea, cu toate suferințele ei, să fie o precondiție a fericirii. Libertatea trebuie anulată în numele lui Noi: "Și așa, avem talgerele balanței: pe de o parte un gram, pe cealaltă – o tonă; pe de o parte Eu – pe cealaltă Noi, Statul Unic. A presupune că Eu poate avea drepturi față de Statul Unic nu este ca și cum ai crede că un gram ar putea clinti balanța, când pe celălalt talger ar fi o tonă?” Individul este strivit și mândru că este strivit.

În statul-stup individul se dizolvă, metamorfozându-se în moleculă, atom, fagocită. Dacă pune la îndoială modul de viață în care trăiește, conștiința îl face să se gândească la sine ca la un microb. Recunoștința tuturor se îndreaptă spre șeful Statului, Binefăcătorul, ales în fiecare an negreșit în Ziua Unanimității, "purtând o robă albă, cel care ne-a legat cu înțelepciune de mâini și de picioare în plasele benefice ale fericirii.” Secretul lumii lui Zamiatin este acela că tuturor li se induce comportamentul unor sfinți, doar că adorația lor nu este îndreptată spre Dumnezeu, ci spre Statul-Dumnezeu. Iar acest lucru este negreșit parodic.

"Aveți o zi proastă, se pare că vi s-a format un suflet!”

Omul nou, ansamblu de piese utile unui scop inuman, conține în el câteva negații care se pot auto-activa în moduri dintre cele mai neașteptate. Mila. Dragostea. Furia. Râsul. Imaginația. Momentul în care religia matematică începe s-o caute furibund pe cealaltă, religia creștină, a cărei amintire vidă omul o are încă, printre coșmarurile rădăcinilor pătrate la minus unu, printre corpurile invizibile ale formulelor iraționale. Și nu o poate măcar intui, pentru că trebuie să existe o adecvare între instrument și operațiune, între căutător și Căutat, iar matematica siguranței solide a cifrelor nu mai conține spațiu pentru mirare și interogație.

În schimb, matematica se dovedește excelentă în limitarea continuă a infinității, în descompunerea infinitului în porțiuni convenabile, ușor digerabile. În cele din urmă, matematica rațională formulează demonstrația matematică a inexistenței infinitului, izgonindu-l pe Dumnezeu în genunile Istoriei. Atunci, abia atunci, totul devine, după cum spune eroul-narator D-503, "îngrozitor de clar”. Dumnezeul creștin devine la fel de greu de atins ca și mama, niciodată cunoscuți, imposibil de conceptualizat. Într-o utopie, Dumnezeu este amintirea unei amintiri.

Întâi dragostea: "acel antic, absurd, miraculos ritual, când buzele ei le ating pe ale mele.” Apoi operația de extirpare a imaginației, ironica și amara anticipare literară a lobotomiei pentru care niște nătărăi vor acorda Premiul Nobel pentru Medicină unui alt nătărău, trei decenii mai târziu după publicarea lui Noi. Torturarea ei, femeia liberă cu o cruce întunecată pe chip, care știe muzica veche, care poate trece dincolo de zidurile orașului, unde sunt oameni liberi, care se iubesc și au copii privați, pe care-i cresc cu idei de demult, dinaintea Războiului de Două Sute de ani. Apoi nimic, nimic, nimic, sau minusul divin, condiția fericirii. Pentru că Rațiunea trebuie să triumfe.