Ziua de 9 martie a fost declarată, prin legea nr. 247/2011, „Ziua Deținuților Politici Anticomuniști din Perioada 1944-1989”. Astfel, ziua pomenirii celor 40 de mucenici a devenit data de pomenire a celor care au murit ca luptători împotriva comunismului. 

Întrucât Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat 2017 - An comemorativ al Patriarhului Justinian și al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului, Patriarhia Română a transmis Centrelor eparhiale îndemnul de a săvârși mâine slujbe de pomenire a celor care au pătimit în timpul regimului comunist ateu, apărând credința în Dumnezeu și demnitatea poporului român.

„Momentul liturgic va cuprinde ectenia pentru pomenirea eroilor, ostașilor și luptătorilor români, din Liturghier (ed. 2012) și din Slujba Parastasului pentru eroi (ed. 2016)”, informează Biroul de Presă al Patriarhiei Române. 

Arhim. Mihail Stanciu ne explică semnificația acestui moment, dar și însemnătatea sacrificiului celor care s-au jertfit în temnițele comuniste, pentru credința ortodoxă și pentru neamul românesc.

Reporter: De ce a fost nevoie de o astfel de zi?

Arhim. Mihail Stanciu: Pentru a-i cinsti pe înaintașii noștri în credință, cei care ne-au transmis tezaurul mântuirii – adică dreapta credință, calea cunoașterii lui Dumnezeu și a dobândirii vieții veșnice. De aceea și Biserica Ortodoxă Română, prin Sfântul Sinod, a rânduit ca ziua de 9 martie, ziua de prăznuire a Sfinților 40 de mucenici din Sevastia Armeniei, să fie dedicată și pomenirii celor care au pătimit în închisorile comuniste, adică a foștilor deținuți politici din perioada 1944 - 1989. De aceea și noi, în toate bisericile și mănăstirile ortodoxe din România facem pomenirea acestor mărturisitori care și-au pus sufletul pentru Hristos și pentru demnitatea poporului român călcată în picioare de niște asupritori străini - să nu uităm că au venit pe tancurile sovietice și care au încercat să dezrădăcineze poporul, atât din punct de vedere religios, duhovnicesc, încercând să elimine credința în Dumnezeu, credința ortodoxă, dar și din punct de vedere cultural, adică oamenii să uite  valorile poporului român și continuitatea noastră pe aceste coordonate ale credinței în Dumnezeu și ale bunei cuviințe pe care poporul român a trăit-o continuu, începând din familie, apoi din școala care s-a născut din sânul Bisericii și în comunitate.  
   
- Ce a însemnat, din punctul dumneavoastră de vedere, sacrificiul acestor oameni în temnițele comuniste, pentru poporul român?

- Este un exemplu de mărturie și de demnitate ortodoxă pe care acești deținuți politici ni l-au dat nouă și de aceea recunoștința noastră se manifestă și în această zi, de pomenire a lor, în comun, pe lângă zilele de pomenire a eroilor aceștia ai credinței în zilele lor de adormire. Îi pomenim, îi aducem în atenția noastră pe acești mari stâlpi ai credinței din vremea prigoanei comuniste, tocmai pentru a ne arăta continuitatea cu ei, cinstirea noastră față de ei și față de Dumnezeu care a strălucit prin ei.  Pe de o parte aducem mulțumire lui Dumnezeu, dar aducem și recunoștință lor care, prin exemplul lor de statornicie în credință chiar în perioada unor chinuri îndelungate – să nu uităm că ei au fost torturați unii luni de zile, alții ani în temnițele comuniste, au rezistat unei torturi fizice și psihice pe termen lung și și-au păstrat credința dându-ne și nouă pildă de statornicie în credință.

 
- Ei  sunt martiri. Mai există astăzi, în poporul român, oameni cu o asemenea putere și o asemenea credință? Ȋn vremurile acestea tulburi?     

- Cred că Dumnezeu, în purtarea lui de grijă, are oameni mărturisitori, care prin răbdare mai ales, nu prin bravare, ci prin răbdare, țin făclia credinței aprinsă și mijlocesc pentru neamul românesc. Unii nu sunt la vedere. Chiar și pe acești martiri din temnițele comuniste îi cunoaștem nominal doar pe unii, pe cei mai faimoși în lumea culturală, cum au fost Părinții de la Rugul Aprins și din alte biserici și mănăstiri  de pe cuprinsul țării noastre. Dar mulți au pătimit anonim, însă exemplul lor este la fel de puternic și mijlocirea lor la Dumnezeu este la fel de mare. Cred că există și astăzi, însă mult mai discreți. Însă ce trebuie să înțelegem noi? Că și în această perioadă, de așa zisă libertate, școala suferinței sau a încercării răbdării, este o metodă pedagogică prin care Dumnezeu ne ține aproape de el. Atunci când avem de toate, când ni se pare că ne suntem suficienți pentru viața noastră – adică devenim proprii noștri dumnezei, ca și Adam cândva -  murim sufletește. Când nu ne mai raportăm și nu ne mai unim cu Dumnezeu, atunci energia noastră sufletească, coordonata duhovnicească a vieții noastre se micșorează și murim sufletește. Dar, prin încercări, prin răbdarea încercărilor, noi ne unim cu Dumnezeu. Chiar dacă e grea crucea, Hristos e împreună cu noi, ne susține pe acest drum al Crucii. Situația nu e roză nici economic, politic, cultural (vedem ce marxism cultural există, la noi în țară și în lume, în general). Creștinii sunt persecutați astăzi ca și în vremea comunistă, ca și alte perioade istorice. Cine vrea să trăiască cucernic în Hristos va fi prigonit și observăm că Biserica e aproape eliminată din spațiul public, icoanele vor să fie eliminate din școală (culmea, Școala fiind produsul Bisericii, exclusiv), și de aceea trebuie să avem înaintea noastră modelele acestea de credință care ne țin vii, ne împuternicesc și pe noi cu harul Duhului Sfânt pe care ei, acești mărturisitori, l-au purtat în ei.