ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


A venit și-aici Crăciunul

Să ne mângâie surghiunul…

Sunt versurile de început ale celui mai cunoscut colind îngânat compus de Radu Gyr în închisorile comuniste. Greu de conceput că marea sărbătoare a Nașterii Domnului, atât de plină de bucurie, de lumină, de dragoste, poate rima în vreun context cu surghiunul. Crăciunul este despre bucurie! Crăciunul este despre Naștere! Și totuși, pentru o lungă și neagră perioadă, Crăciunul a fost despre surghiun…

Întemnițată pentru acuze primite cu onoare, precum credința în Dumnezeu, dragostea de neam, pioșenia față de tot ce are sfânt românul în viața sa, generația mărturisitoare a țării acesteia a spus NU-ul său răspicat, ferm, neclintit față de tăvălugul bolșevic care avea să ne strivească pentru atâta amar de ani de atunci înainte. Și a făcut-o cu prețul unor chinuri inimaginabile, chiar cu jertfa finală.

Pentru acest NU s-a dezlănțuit iadul. Foamete, frig, mizerie, boală, bătăi, anchete, minciuni, umiliri de neînchipuit, răstigniri, și iar foamete, și iar… și iar…un an, doi, cinci, douăzeci…o viață, mii de vieți… Însă ceea ce nu au înțeles bolșevicii este faptul că, la creștini, Răstignirii îi urmează Învierea! Acesta este sensul devenirii, și altul nu!

În beznele de tuci ale temniței, Hristos își pregătea ieslea să Se nască. Pe rogojină ori pe prici, găsea un colț de suflet care să-I țină de cald, și belșug de lacrimi ca velință. Tremurul degetelor frânte în torturi Îi era leagăn. Amintirile osânditului din vremurile când Crăciunul era și pentru el sărbătoarea familiei Îi luminau chipul de Prunc Sfânt. Mic și plăpând, Pruncul coborâse de bunăvoie să se nască în temniță, să fie prigonit, osândit la moarte, biciuit, înfometat, hulit, umilit, răstignit împreună cu toți cei care Îl iubeau.

Marile sărbători creștine erau momentele cele mai grele pentru deținuți. Atunci se dezlănțuia iadul în celulele de zid, dar și în celulele sufletelor chinuite. Ruperea de părinți, de copii, de soți sau soții, de tot ce presupune firescul vieții, este tare greu de purtat în aceste momente. Parcă nimic nu era mai greu de suportat în anii de întuneric ca perioada sărbătorilor. Dacă răstignirea și Învierea erau prezente în fiecare clipă și vers, sărbătoarea Nașterii Domnului răscolea amintiri atât de puternice, încât colindele detenției emanau un profund sentiment de tristețe. Câte întrebări, câte îndoieli, câte procese de conștiință, câte adânci dureri or fi umplut atunci gamelele goale?

A venit și-aici Crăciunul

Să ne mângâie surghiunul…

Urmând această singură cale, a surghiunului asumat pentru păstrarea demnității neamului românesc, deținuții din închisorile comuniste au umplut cerul de sfinți. Iar sfinții nu erau neapărat dintre Feții Frumoși ori Ilenele Cosânzene din basme (desi fotografiile lor din anii tinereții m-ar contrazice!), ci erau oameni cu bune și rele, cu disperări și nădejdi, cu visuri și dezamăgiri, cu căderi și ridicări, ca oricare. Oameni cu neputințe personale, ca fiecare dintre noi. Dar cu Credință în Dumnezeu, cu Dragoste de Țară și cu Nădejde în Înviere!

Ce ne deosebește de ei? Poate demnitatea, pe care nu mai știm să o apărăm. Poate libertatea, căreia i-am pierdut gustul. Poate credința, a cărei mireasmă o înăbușim mai mereu. Poate conștiința apartenenței la neam, pe care nu am mai asimilat-o. Poate dragostea de Dumnezeu și de semeni, pe care am pierdut-o...

Întrebat, în timpul reeducării de la Aiud, ce a învățat în cei aproape douăzeci de ani de închisoare, moș Bâră, un țăran din Făgăraș, răspunde magistral: „Apoi, dom’le, am învățat să aleg bucata de pită a mai mică!” Iată cine ar fi putut să ne predea nouă lecții despre demnitate! Dar moș Bâră nu are loc la catedră. Nici măcar în cărțile de isorie, sau în cele de educație civică. Din păcate, nici măcar în poveștile noastre…

Pare că Moș Bâră și colegii săi de generație au plecat în lumea de dincolo cu totul… pare că fiara roșie a pustiit tot în urma sa…

Dar dacă vreo sămânță semănată de țăranul din Țara Făgărașului, ori de filozoful de la București, de medicul, de poetul, de economistul, de inginerul, de muncitorul, de profesorul, de studentul, de elevul din închisorile comuniste a căzut pe pământ bun și va rodi „una o sută, una șaizeci, alta treizeci”? Dacă, totuși, după iarnă va veni primăvara? Să nu ne pierdem nădejdea!

Irozii veacului trecut, ca și irozii veacului nostru, vor da socoteală! Noi să credem nelimitat că Hristos este Calea, Adevărul și Viața. Urmându-I Lui, prin Naștere și Răstignire, vom ajunge la Înviere!

Crăciun cu bucurie!

Citiți și Minune dintr-o noapte de Crăciun cu martirul Gherasim Iscu, plecat la Ceruri din temniță de mână cu schingiuitorul său. Starețul de la Tismana l-a rugat pe Sfântul Închisorilor Valeriu Gafencu să se roage pentru el

În loc de colindă

Ion Popescu (fost deținut politic)


Lerui- Ler peste păduri
cântă parcă munții suri!
Nu știu, stele-albastre ard?
Poate lacrimile cad,
plânge cetina de brad…

Lerui - Ler, a fost odată
Țara asta minunată
căci nici basmul n-o cuprinde.
Din adâncuri care pier
veneau îngerii din cer
peste țară să colinde.
Auzeai lângă bordei
cântece de clopoței;
cântau clopote de-argint
la palat de mărgărint
și lăsau atâta pace
pe bătrânele conace…
Cobora și Domnul Sfânt
cu sân’ Petru pe pământ,
doi moșnegi, cu mâini de ceară,
îi vedeai umblând prin țară.
Nu știai că prin nămeți
trece sfânt izvor de vieți,
nici știai că ai la cină
Sfânt, izvorul de lumină!…
Lerui, basmul ar tot crește,
de-l începi, nu se sfârșește!

Lerui, Doamne, dalbe flori!
În țara colindelor,
numai vântul mai colindă;
spartă-i ușa de la tindă
de prigoana răilor.
Casa nu e luminată,
copilașii s-au culcat
necântând ca altădată
cântecul cel minunat.
Mama plânge-ncet la vatră,
tata-i dus întemnițat.

Lerui, Doamne, dalbe flori!
Pentru cei din închisori
nu sunt clopote să sune
astăzi pentru rugăciune.
Eu aștept colindători
Croncănind, un stol de ciori…
N-am nici nuci,
nici mere dulci,
nici colaci, nici pâine, mamă!
Le-oi da pieptul de aramă
ca să-i smulgă inima;
s-o sfâșie – pradă grea –
hrană pentru Țara mea!
Le-oi da ochii mei de cer
licărind – albastre stele –
peste anii grei de ger
ca să-i duca Țării mele
pentru dorurile-i grele,
pentru tot amarul ei!…

Pentru cei din închisori

Lerui, Doamne, dalbe flori.