Vasile s-a născut la 27 noiembrie 1884, la Pârscov/Buzău, în familia negustorului Costache Voicu și a soției sale Suzana – familie binecuvântată cu 6 copii. Urmează școala primară la Pleșcoi, apoi gimnaziul la Buzău. Absolvent al Liceului Gheorghe Lazăr din București, urmează Facultatea de Litere și Filosofie, apoi pe cea de Medicină. Se căsătorește cu fosta sa colegă de facultate Maria Mittescu, în 1910, devine doctor în medicină, lucrează la medic la țară (în Gorj, Ilfov, Dâmbovița...). În 1912 debutează ca poet în „Convorbiri Literare”. În timpul Primului Război Mondial îl găsim pe front ca medic militar participând la campania din Bulgaria. La finalul războiului primește pentru merite deosebite „Coroana României cu spade în gradul de Ofițer”. Continuă să colaboreze la diverse reviste de cultură „Florile dalbe” „Flacăra”, „Cuget românesc”, „Viața literară”, „Însemnări literare”, „Dacia”, „Kalende”, „Gândirea”, „Luceafărul”, „Revista Fundațiilor Regale”, „Viața Românească” etc.

Se stabilește la Bârlad unde va fi mediul șef al orașului. Ulterior devine medicul „Administrației Domeniilor Coroanei”. Începe să publice sfaturi medicale în revistele „Lamura” și „Albina” și primește decorația „Crucea Meritului Sanitar” pentru toată activitatea depusă în domeniul medical. Din 1916 începe să publice volume de versuri „Poezii”, „Din țara zimbrului”, „Pârga”, „Poeme cu îngeri” etc.

La începutul anilor ‘30 se stabilește în București ca medic-șef al Secțiunii sanitare de pe lângă Primăria Sectorului III Albastru. Susține numeroase conferințe pe teme medicale și debutează ca dramaturg. Continuă să publice volume de versuri și să fie răsplătit cu mai multe premii literare. În 1935 devine membru titular al Academiei de Științe din România.
    
Între 1940 și 1943 este Director al Centrului de sănătate nr. 4 din Bucuresti. Se pensionează, continuă să scrie și începe sa frecventeze din 1944 Mănăstirea Antim participând la întâlnirile grupului „Rugul aprins”. În 1948 „Rugul Aprins” este interzis de regimul comunist ca „organizație subversivă”, Vasile Voiculescu continuă însă să frecventeze membrii grupării recent interzise.

10 ani mai târziu, Vasile Voiculescu este arestat de regimul comunist cu lotul Alexandru Teodoreanu (Sandu Tudor) liderul grupului „Rugul Aprins”. Etichetat drept legionar, mistic și contrarevoluționar, va fi judecat de Tribunalul Militar București care îl va condamna la 5 ani temniță grea pentru „uneltire împotriva orânduirii sociale”.

Poetul în vârstă de 74 de ani începe executarea pedepsei la Jilava, fiind ulterior transferat la Aiud. Starea sănătății sale se degradează rapid sub regimul de exterminare la care a fost suspus. Închis la Zarcă, Voiculescu este menționat de ceilalți locatari ai acestei închisori în închisoare drept o prezență discretă, contemplativă, mereu cu rugăciunea pe buze și în inimă. Aici contractează TBC la coloana vertebrală. În timpul detenției Vasile Voiculescu are un comportament desăvârșit și o atitudine intransigentă față de regim. Este eliberat la 28 aprilie 1962, cu un an înaintea expirării pedepsei cu sănătatea distrusă.

A trăit încă aproape an după eliberare. Internat în majoritatea timpului în diverse spitale și sanatorii, boala nu a putut fi stopată și nici durerile alinate. În 26 aprilie 1963, sufletul lui Vasile Voiculescu a început să urce vămile văzduhului. După dorința sa, a plecat pe ultimul drum îmbrăcat cu hainele cu care se eliberase din temniță. După o înmormântare discretă, trupul său și-a găsit odihna veșnică în Cimitirul Bellu din București.

După 1990 personalitatea sa a început să fie descoperită de tinerele generații. Academia Română l-a declarat membru post-mortem în 1993. În satul său natal, Pârscov, există din 1996 „Casa Memorială Vasile Voiculescu” străjuită de bustul poetului. Strazi, școli generale, școli sanitare, biblioteci din București, Buzău, Oradea, Bezdead etc, îi poartă numele. Opera sa a fost republicată și a început să fie studiată în programa școlară.

Poet, medic, rugător mistic și deținut politic, Vasile Voiculescu este un mare erou al demnității romănești. În veci pomenirea lui!


„Să fi fost începutul lunii decembrie 1959, o lună geroasă, o lună a lupilor, când ușa grea și masivă a celulei fu dată în lături și înăuntru își făcu apariția doi deținuți de drept comun, purtând pe o targă o firavă făptură de om, care aducea, prin liniile ascuțite ale pomeților, mai degrabă cu un sfânt decupat din icoanele neasemuite ale pictorilor bizantini. Era așa de slab, că puteai să vezi prin el și-l urmăream cum încerca să-și strângă zeghea asupră-i, cu rămășița unui efort nepământean. Era frig, tare frig în celulă și răceala se simțea și prin țurțurii de gheață care atârnau ca niște ciorchini pe sub obloanele țintuite ale fiecărei celule.

Marele poet și-a făcut câteva luni stagiul la faimosul fort 13 Jilava, sub domnia bestială a locotenentului Ștefan și apoi trimis cu o dubă supraaglomerată în penitenciarul Aiud, stația terminus a intelectualității române. Acolo poetul, datorită inaniției, a contactat o tuberculoză pulmonară, fiind, în final, pe ultima sută de metri, internat în spitalul penitenciarului. Dar cei care considerau că poetul va deceda acolo și-au greșit socotelile.

Paturile suprapuse pe trei nivele și înțesate cu bolnavi de toate culorile politice dădeau un aspect babilonian și pe deasupra ne mai chinuia și frigul. Este cel puțin ciudat că Vasile Voiculescu nu s-a plâns niciodată de acest flagel, deși ultimele rămășițe de mușchi se încordau distrofici sub zeghe. Un samarinean, înfruntând pericolul de a fi prins împletind, îi confecționase un pulover din te miri ce și i-l oferise să-și mai dezmorțească oasele înțepenite de frig. Era cel mai frumos dar pe care îl putea face cineva și într-o clipă am avut impresia că ochii lui Voiculescu se umeziseră.

Într-o bună zi am fost anunțați de către securistul de serviciu că vom face baie. Era pentru prima dată când îl vedeam pe marele vrăjitor al condeiului gol-goluț și m-am speriat de halul de distrofie în care să găsea. I-am dat săpun pe spate, încercând să îndepărtez cojile stratificate pe pielea lui care nu mai cunoscuse săpunul de mai bine de șase luni. Din dușuri a început să curgă apă rece ca gheața. Rămăsesem cu săpunul pe noi, căci jeturile tăiau ca un brici. Am început să ne îmbrăcăm într-un ritm îndrăcit. Poetului îi căzuseră straiele pe jos și se chinuia din răsputeri să și le recupereze. Ne-a fost greu să-l îmbrăcăm, că tremura din toate încheieturile. Din camera alăturată se auzeau râsetele deșănțate ale celor care ne antrenau inconștient în jocul de-a viața și moartea. Poetul rămăsese cu săpunul pe ochi și contactul cu apa rece îi tăiase respirația. De-atunci n-am mai reușit să-l convingem să mai facă vreo baie, chiar când ne dădea târcoale primăvara. În urma acestui șoc se alesese cu o agravare a căilor respiratorii, o congestie pulmonară în care lumina firavei sale făpturi oscila între viață și moarte. Făcea temperatură mare, devenise extrem de tăcut și îi dispăruse complet pofta de mâncare. Nici chiar cele 50-60 de grame de pâine, rația zilnică pentru a ne prelungi agonia, nu îl mai interesau.

Neras de trei-patru săptămâni, cu pomeții obrajilor ascuțiți, parcă înțepând lumina, părea un sfânt întors de pe alte tărâmuri. În starea aceasta l-a găsit doctorița Maria Balea, medicul oficial al închisorii, într-una din rarele ei vizite pe secție. Era totuși o femeie imprevizibilă, care de multe ori își depășea calitatea de medic securist. Cu o sfiiciune parcă vinovată, constatând și starea febrilă mare a poetului, a întrebat: <<Domnule doctor, ce doriți să vă prescriu?>>, <<Un ou, doamnă, un ou>>, răsună glasul stins al poetului, șlefuitor de metafore, care nu mai pusese nimic în gură de trei zile.” (Gheorghe Penciu – "Candidați pentru eternitate”, Editura Crater, București, 1997)

Durerea

de Vasile Voiculescu

Oprită să se urce în Ceruri vreodată,
Durerea n-are aripi, să-și facă vânt,
Ci calcă, peste lespezi încovoiată,
Înger pururi încătușat de pământ.

Adâncu-i glas n-ajunge la stele...
Brațele-i vântură cenușă și lut,
Presărându-le peste răni grele.
Dar Domnul a ales-o de la-nceput.

În ochii ei lucește, încă neînțeleasă,
Lumina, semnul Lui izbăvitor,
Și a pus-o mai presus, crăiasă
Și pildă, îngerilor tuturor.

Ea nu știe... Dar când somnul o doboară,
În miezul nopții și-al tăcerii,
Marii îngeri pe pământ coboară

Și se pleacă de sărută picioarele durerii.


Dragă cititorule,
dacă ți-a plăcut acest articol, te rugăm ceva.

De peste 5 ani, ActiveNews este vocea pe care sute de mii de români o primesc în fiecare zi, dar care în același timp fisurează stabilimentul politic și economic care dorește să supună și România.

ActiveNews este un site independent din punct de vedere editorial, ceea ce înseamnă că ne stabilim singuri prioritățile și strategia. Jurnalismul nostru este liber de influențe comerciale și nu este influențat de către moguli, milionari sau acționari.

Nimeni nu-l editează pe editorul nostru. Nimeni nu ne direcționează opiniile.

Aceste aspecte sunt de o importanță critică într-o țară în care mass-media corporatistă face legea. Într-o Românie în care interesele economice ale marilor jucători dictează reacția presei, și nu interesul pe termen lung al acestui popor.

ActiveNews este singurul loc din .ro unde ați putut citi despre fapte și oameni care altfel nu ar fi apărut niciodată pe piața media din România. Știi bine asta.

Am câștigat împreună multe bătălii, văzute și nevăzute, dar Țara are nevoie de mai mult decât simpla noastră supraviețuire. Țara Noastră are nevoie de jurnalism curat, scris cu gândul la valorile pe care le-am primit de la înaintașii noștri. Țara noastră are nevoie de curaj pentru a expune impostura și trădarea, iar pentru asta e nevoie de informație. Informație, nu diversiune sau divertisment.

Implică-te Susține ActiveNews