Încă mai puteți găsi la chioșcurile de presă cel mai recent număr al prestigioasei reviste Evenimentul Istoric (Nr. 59, ianuarie-februarie 2023 - coperta în bază) în care puteți citi istorii mai puțin cunoscute, chiar secrete, despre Ion Iliescu și Nicolae Ceaușescu dar și despre Ion Antonescu. Astfel, la rubrica „Istoria de lângă noi” găsiți materialul istoricului Mircea-Dorel Suciu intitulat ÎN BUCUREȘTI ȘI PRIN ÎMPREJURIMI, PE URMELE LUI ION ANTONESCU (III) - „Războiul nu l-a ucis, ci pacea”, din care redăm câteva extrase extrem de interesante pentru cei pasionați de atât de istoria națională cât și de istoria Bucureștilor:

Din Vatra Luminoasă (via Moscova!),

în fața „Tribunalului Poporului”

(...) Îmbarcate într-un camion acoperit și sub paza armelor – aveau să evoce doi dintre participanții la operația respectivă -, „căpeteniile antonesciene” (sic!) au părăsit palatul. „Camionul a fost escortat de două mașini ale partidului comunist. În cea din față, se afla tovarășul Emil Bodnăraș, care ne-a condus pe străzi lăturalnice, până în bulevardul Pache, ajungând apoi la șoseaua Mihai Bravu, din care am intrat în cartierul Vatra Luminoasă. Mașina s-a oprit în fața unei case cu etaj. Era una dintre casele conspirative ale partidului, rezervată special unei astfel de situații. În cel mai mare secret, arestații au fost introduși în clădire și repartizați în camere” (I. Dinuț și N. Proșan, „August 1944 – memoriu”, în „Anale de istorie”, ISISP, nr. 4, 1967; foto: e-arhitecture.ro). „Au fost conduși [de la palat în Vatra Luminoasă, n. n.] de Ceaușu și garda comunistă și repartizați în încăperile de la parter. Singur, într-o cameră de la etaj, a rămas doar mareșalul” (Gh. Magherescu, op. cit., pp. 404-405).   

Acea casă (în care – reținem – fusese, anterior, „cazat” o perioadă, sub pază, și Ștefan Foriș / Fóris István, după înlăturarea sa în condițiile cunoscute din fruntea PCdR, la 4 aprilie 1944, de către același E. Bodnăraș, care, împreună cu Constantin Pârvulescu și Iosif Rangheț / Rangecz József, a preluat conducerea operativă a partidului) este în picioare și astăzi, în str. Sighișoara nr. 27 colț cu str. Constantin Tănase. A fost făcută în 1936-1937, în (după nomenclatorul vremii) str. C, lotul 12, ultimul, la intersecția cu str. H, al locuințelor construite în ceea ce se numea atunci „parcelarea Vatra Luminoasă” (pentru detalii, a se vedea Răzvan Voinea și Irina Calotă, Locuințe pentru muncitori și funcționari. Casa Construcțiilor și Parcelarea Vatra Luminoasă. 1930-1949, București, Ed. Asociația Studio Zona, 2021).

Imobilul – cu parter și etaj, dispunând de mai multe încăperi de locuit și dependințe - este o vilă-tip, respectând tiparul arhitectonic al locuințelor ridicate în cartier la mijlocul deceniului patru al veacului trecut. În niciun caz, locul în care au fost închiși cei cinci arestați (mareșalul Ion Antonescu, Mihai Antonescu, g-ralii de corp de armată Constantin Pantazi și Constantin Z. „Piki” Vasiliu și col. Mircea Elefterescu) nu era doar o „căsuță în cartierul Vatra Luminoasă” (Constantin Pantazi, op. cit., p. 316) sau cu atât mai puțin după cum a descris-o, într-o rememorare târzie, fiul fostului ministru de Război din guvernarea antonesciană: „Vilă e un fel de-a spune, căci nu avea decât două camere” (Ion Pantazi, în convorbirile lui cu Liviu Vălenaș, op. cit., p. 41; în relatările aceluiași, sunt și alte fapte care contrazic mărturii mult mai aproape de desfășurarea reală a unor împrejurări – cum că Bodnăraș și echipa lui ar fi venit la Palatul Regal să-i preia pe arestații din după-amiaza de 23 august, a doua zi, „după orele 4 dimineața”, sau că predarea către sovietici a Antoneștilor și celorlați trei foști demnitari s-ar fi făcut la 1 septembrie, dată care, trebuie spus, apare și la alții, bunăoară la Gheorghe Magherescu, ibidem, p. 241).

Ca detaliu insolit, să menționăm că vila în chestiune, în acte, aparținea, atunci, Auricăi Niculescu, croitoreasă, o apropiată (unii zic, amantă...) de-a lui Emil Bodnăraș, cel care folosea adresa respectivă în scopuri decurgând din activitatea clandestină (PCdR era, din 1924, în afara legii) a partidului căruia îi aparținea.

Despre condițiile în care au trăit acolo arestații, există, printre altele, mărturia lt. col. Traian Borcescu, din Serviciul Special de Informații (fost șef al Secției a II-a Contrainformații, până la 23 august 1944, apoi, câteva zile, director general interimar al SSI), care – din dispoziția noului prim-ministru de după destituirea lui Ion Antonescu, g-ralul Constantin Sănătescu – i-a vizitat și a discutat, la acea adresă, cu ei  (v. „Magazin istoric”, sept. 1993, pp. 14-15, cf. https://www.art-emis.ro/istorie/28-august-1944-traian-borcescu-viziteaza-pe-arestatul-ion-antonescu-in-casa-din-vatra-luminoasa, accesat la 9.10.2022).

„Vă vom preda rușilor să vă păzească, dar noi vă vom judeca”, i-a informat pe prizonierii din Vatra Luminoasă – pe care, la rândul său, „i-a vizitat de două ori” (Gheorghe Magherescu, ibidem) - g-ralul Aurel Aldea, participant la complotul finalizat prin lovitura de stat de la 23 august 1944, numit ministru de Interne în primul guvern Sănătescu. Ceea ce s-a și întâmplat. La 31 august, Antoneștii și ceilalți trei – în ciuda protestului guvernului român, reprezentanții Armatei Roșii și-au impus voința, cum o demonstrează fără dubiu raportul întocmit de R. I. Malinovski și I. Z. Susaikov, la 2 septembrie 1944, document publicat în traducere, la noi, în „Magazin istoric”, nr. 8, din 1990 -  au fost preluați de sovietici și au luat drumul spre detenția și anchetele ce le-au fost rezervate în URSS, lângă, apoi, în Moscova  (v. sursele primare la Radu Ioanid, edit.,Lotul Antonescu în ancheta SMERS. Moscova, 1944-1946. Documente din arhiva FSB, Iași, Ed. Polirom, 2006). Au fost întorși în țară (împreună cu alți foști demnitari români ajunși, și ei, în captivitate sovietică), tot sub stare de arest, după aproape un an și jumătate, în aprilie 1946, pentru a fi supuși judecării de către „Tribunalul Poporului”, fiind învinuiți „de crimă de război și de dezastrul țării”.

Procesul împotriva lui Ion Antonescu și a foștilor săi parteneri de guvernare – „care, în afara oricărei îndoieli, a fost instrumentat la Moscova, în deplină cunoștință și cu asentimentul liderilor comuniști români” (Istoria României în date, coord. Dinu C. Giurescu, București, Ed. Enciclopedică, 2003, p. 476; atragem atenția că, în acest prețios instrument de lucru, la p. 475, din cauza unei erori tipografice, procesul este plasat, inexact, în zilele de „mai 16 - 17”!) – este cunoscut în detaliu. Lucrarea fundamentală în materie, operă istoriografică exemplară, este Procesul mareșalului Antonescu. Documente, în trei volume, ediție prefațată și îngrijită de Marcel-Dumitru Ciucă (București, Ed. Saeculum I. O. - Ed. Europa Nova, 1995). „Documentele cuprinse în această lucrare se publică după originale, nu după alte ediții. [...] O situație specială au documentele pe care le-am transcris după înregistrări audio (plăci) realizate în timpul procesului” – subliniază editorul (p. 43). Cu totul, un monument documentar, și încă unul nec plus ultra (foarte recent, vol. I al remarcabilei lucrări a fost reeditat, București, Ed. Publisol, 2022, 608 p.). Desfășurat în perioada 6-17 mai 1946, procesul s-a ținut în imobilul în care funcționase Judecătoria Ocolului VIII Urban, sediul de azi al Judecătoriei sectorului 6 București (str. Știrbei Vodă nr. 115, sector 1). Inițiată și sprijinită financiar de Primăria de Verde (capitala noastră era organizată, administrativ, în cinci zone urbane numite „culori” – Roșu, Galben, Negru, Albastru și Verde), impozantul edificiu s-a realizat după planurile arhitecților Emil Nădejde și Eugen Cușcenco (Cuscenko), fiind inaugurat în 1936, cu ocazia Lunii Bucureștilor. Friza-basorelief de pe frontonul clădirii este opera apreciatei artiste vizuale Milița / Militza Pătrașcu (1892-1976), reprezentantă a curentului artistic avangardist din interbelicul românesc. Revenind la procesul din mai 1946, presupunem că inculpații (toți, unii?) au fost deținuți la închisoarea Malmaison, fostă cazarmă militară, din sec. al XIX-lea, transformată în penitenciar (azi, ansamblul de clădiri din Calea Plevnei nr. 137 C găzduiește ateliere de creație artistică, spații de proiecte și galerii de artă), aflată în apropierea locului de judecată. Finalul este prea bine cunoscut – prin sentințele amintitei instanțe, s-au pronunțat 13 condamnări la moarte, trei dintre cei vizați fiind, apoi, grațiați și cărora li s-a comutat pedeapsa în închisoare pe viață, alți șase fiind condamnați in absentia (scăpând, astfel, de execuție). La 1 iunie 1946, într-o zi de sâmbătă (în treacăt fie spus, îi avertizăm pe cei care vor vedea/revedea filmul „Începutul adevărului/Oglinda”, al lui Sergiu Nicolaescu, din 1994, că, în debutul peliculei, data execuției este înscrisă, total eronat, a fi fost „2 iunie 1946”!), la închisoarea Jilava, în fosta com. Jilava-Mierlari, din plasa Sabar, jud. Ilfov, în locul știut ca Valea Piersicilor, au fost executați, la ora 18.03, Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin V. Vasiliu și Gheorghe Alexianu, al căror deces a fost constatat oficial la ora 18.15 („Chiar un oficial comunist a spus că în loc să să semene a act solemn de justiție, execuția a semănat cu un masacru”, notează istoricul imediat citat, care și detaliază faptele). Cea mai documentată și, prin urmare, cea mai veridică versiune a execuției celor patru foști demnitari ai statului român îi aparține lui Nicolae Adrian Alexe (muzeograf de mare calitate de la Complexul Național Muzeal ASTRA, din Sibiu), cel care, în textul invocat mai jos, a demontat salutar un număr de false aserțiuni despre tragicul moment de la Jilava, cu circulație încă atât în scrierile istorice, cât și – mai ales – în conștiința publicului larg (v. „Execuția și plutonul de execuție al [sic!] lui Ion Antonescu”, https://www.resboiu.ro/executia-si-plutonul-de-executie-al-lui-ion-antonescu/accesat la 9.11.2022). Cadavrele celor executați au fost apoi incinerate, la Crematoriul Cenușa, din București. Nu se cunoaște cu exactitatea soarta cenușii lor, unii susținând că ar fi fost risipită în Valea Plângerii, zonă a Capitalei din apropierea crematoriului, loc pe care, azi, se află Parcul Tineretului. Într-o tabletă alegorică – intitulată „Moarte”, publicată la 9 iunie 1946, așadar, după numai opt zile de la execuția de la Jilava, în „Adevărul vremii” -, nimeni altul decât Tudor Arghezi avea să se dovedească a fi singura voce dintr-o într-o Românie ocupată de Armata Roșie care a protestat astfel și în mod public față de finalul tragic al vieții mareșalului. Marele meșter al limbii române scria, acolo, următoarele, cu gândul fără de ocol la Ion Antonescu: „Am de câteva zile, în grădină, un mormânt. N-am avut încă un mormânt atât de mare în grădină. [...] Războiul nu l-a ucis, ci pacea. [...] Ne gândim la mormânt. Ni se pare că acest mormânt nu va fi uitat niciodată!”.

O constare: printr-o stranie coincidență, pe axa ce poate fi trasată din Dealul Cotrocenilor și până în plin centrul municipiului-capitală (capătul de sus al b-dului Eroilor, continuând pe str. Știrbei Vodă), se înșiruie patru dintre clădirile-instituții care, într-un fel sau altul, sunt legate și de Ion Antonescu, în diferite momente ale vieții și carierei acestuia: fosta Școală Superioară de Război (azi, Academia Națională de Apărare) – locul de desfășurare a procesului din 1946 (azi, judecătorie de sector) – Marele Stat Major (azi, sediul DNA) – Palatul Regal (azi, Muzeul Național de Artă al României).

Maria și Ion, ctitori de biserici   

Incursiunea noastră pe urmele ultimului mareșal al României, prin București și în proximitatea Capitalei, se încheie cu evocarea a trei lăcașuri religioase ridicate din inițiativa și cu sprijinul financiar, în calitate de veritabili ctitori, ale soților Maria și Ion Antonescu. De precizat că alte biserici ale Capitalei, care, într-un fel sau altul, păstrează amintirea fostului conducător al statului român, nu intră în atenția rândurilor de față – ne referim, bunăoară, la Delea Nouă-Calist (Buna Vestire – Sf. Arhangheli Mihail și Gavril, ridicată, în forma actuală, la 1875) și la Biserica Sf. Ierarh Nicolae (fostă a Mănăstirii Mihai Vodă, ctitorie, ca mare ban al Craiovei, a viitorului domn al Țării Românești, atestată la 1591; din 1920, a devenit lăcașul ceremoniilor religioase ale Ordinului Militar „Mihai Viteazul”, deținut, în grad de cavaler, și de Ion Antonescu, fapt care explică reprezentarea generalului pe fresca peretelui sudic al pronaosului).

Un scurt și necesar popas biografic: Maria (zisă Rica) s-a născut la Calafat, jud. Dolj, în 3 noiembrie 1891, fiică a cpt. Teodor Niculescu (1855-1905) și a Anghelinei / Angela (n. Nicolau, 1869-1949). S-a căsătorit, prima oară, cu Gheorghe Cimbru, originar din Constanța, comisar de poliție în orașul ei natal, mutat, apoi, la Brăila, cu care a avut un fiu, Gheorghe (1910-1944; acesta, de la o vârstă fragedă, a fost grav afectat de poliomielită; s-a sinucis, în spitalul în care era internat, din Călimănești, jud. Vâlcea, la 28 sau 29 august 1944; este înmormântat la Cimitirul Bellu-Militar, alături de mama sa). După cea rămas văduvă, Maria s-a recăsătorit, la Paris, în iulie 1927, cu un bijutier francez de origine evreiască, Guillame Auguste Joseph Pierre Fueller (Füller), mariaj care a durat șapte ani, încheiat prin divorț. La 29 august 1927 (sau 1928?), avea să se căsătorească, a treia oară, la București, cu col. Ion Antonescu, la acea dată aflat la comanda Școlii Superioare de Război, care, ca tată vitreg al nefericitului fiu al Mariei, avea să-l îndrăgească nespus și să-l îngrijească cum se cuvine pe acesta. După căderea din fruntea statului a mareșalului, Maria a împărtășit soarta soțului ei, fiind arestată și deportată în Uniunea Sovietică (fiind deținută, și ea, la un moment dat, la Lubianka, sediul central și închisoarea NKND, din Moscova, împreună cu Ion Antonescu, dar, fără ca soții să știe că erau „colegi” de celule). Repatriată, calvarul ei a continuat, fiind deportată, în condiții mizere, în Bărăgan. Revenită în București, a supraviețuit o perioadă grație sprijinului unor apropiați ai familiei și prieteni, până când, la 18 octombrie 1964, a murit la Spitalul Colțea, unde fusese internată de către reputatul medic chirurg și urolog, dr. Theodor Burghele (1902-1977), și îngrijită până în ultimul ceas de medicul prof. dr. Basil Theodorescu (1891-1967).  Își doarme somnul de veci la Cimitirul Bellu-Militar, într-un mormânt al rudelor sale, familia Niculescu, situat în fig. 2 a amintitei necropole bucureștene, în dreapta capelei.

În imediata apropiere a fostei mahalale Delea Nouă, în care, după cum am menționat, Ionel Antonescu își petrecuse copilăria bucureșteană, în grija bunicii paterne, Sultana, Maria și Ion Antonescu au ctitorit, în fosta parohie Parcul Călărași, Biserica Sf. Împărați Constantin și Elena (azi, în Piața Eudoxiu de Hurmuzachi, fostă a Muncii, fostă Bariera Vergului, la intersecția șos. Mihai Bravu cu b-dul Basarabia, lângă stația de metrou Muncii). Impozantul lăcaș s-a ridicat din 1942 (pe placa comemorativă, așezată pe latura stângă exterioară a bisericii, data, reluată din hrisovul de temelie, este „28 iunie 1943”), fiind terminat în 1949, la trei ani după execuția mareșalului. Construită din beton armat și cărămidă, după planul arh. Gheorghe Naumescu, biserica, cu dimensiuni de 32 x 17 m, are trei nave în cruce. Zugrăveala interioară s-a terminat la 17 aprilie 1949, când lăcașul a fost dat cultului. În 1988, ca prin minune, a scăpat de demolarea pretextată de necesitatea sistematizării pieței din vecinătate! Renovată (în interior, exterior și la subsol), în perioada 1999-2002, biserica are pe peretele de vest al naosului, din dreapta, reprezentarea ctitorilor principali, Maria și Ion Antonescu, dublu, expresiv și unic portret dintr-un lăcaș bisericesc bucureștean, datorat reputatului artist vizual Valentin Tănase, realizat în  1999, donatori fiind – menționează înscrisul de la baza realistei opere plastice – „Sanda Ana Cihodaru și general Octavian Cihodaru”.

În sectorul 5, în  str. Mărgeanului nr. 107, cartierul Tudor Vladimirescu, se află Biserica Nașterea Domnului – Sf. Maria-Ghencea, a cărei construcție a început în iunie 1942, cu piatră de temelie pusă, la 11 iunie anul menționat, de către patriarhul Nicodim Munteanu (1864-1948), fiind finalizată în 1945, „cu lacrimi, culegând bucurii”. Este tot o zidire a Mariei – menționată ca principal ctitor - și a lui Ion Antonescu, realizată după planul arh. Dumitru Ionescu-Berechet (1896-1969), fresca aparținându-i preotului-pictor Emil Ivănescu. A fost sființită la un deceniu după terminarea lăcașului, de către patriarhul Bisericii Ortodoxe Române al timpului (din 1948, până la trecerea la Domnul), Iustinian Marina (1901-1977), fiind resființită de patriarhul Iustin Moisescu (1910-1986), în 1978.

A treia și ultimă ctitorie eclesiatică din Capitală, în relație directă cu aceiași fondatori, este Biserica Sf. Nicolae – Sf. Mc. Miron, din cartierul bucureștean Dămăroaia (str. Victor Daimaca nr. 1, sector 1). Zidită în 1946, pe locul unui paraclis datând de la începutul deceniului patru al veacului trecut, biserica s-a ridicat – din cărămidă și beton armat - și prin sprijinul financiar semnificativ al g-ralului Ion Antonescu și al soției sale, Maria. Proiectul a fost al aceluiași Dumitru Ionescu-Berechet, arhitectul-șef al Patriarhiei BOR de-a lungul a peste trei decenii (1930-1963), care a proiectat peste 100 de noi biserici. Piatra de temelie i s-a pus la 17 august 1946, construcția finalizându-se la 15 decembrie, pentru ca, la 25 decembrie același an, biserica să fie sființită. Construcția a continuat, fiindu-i adăugată, în 1947, pridvorul ce poate fi admirat și în zilele noastre. În 1953-1954, cu sprijinul deja amintitului patriarh Iustinian, i s-a făcut fresca interioară, realizată de pictorul D. Nicolaide.

Așadar, pe întinsul Bucureștiului, sunt trei biserici în relație cu Maria și Ion Antonescu: Sf. Împărați Constantin și Elena, spre nord; Nașterea Domnului-Sf. Maria, spre sud; Sf. Nicolae-Sf. Miron, spre vest. Dacă timpul și soarta hărăzite mareșalului și soției sale ar mai fi avut răbdare, probabil, în estul Capitalei, s-ar mai fi ridicat încă un lăcaș ortodox românesc, spre completarea „crucii protectoare”, imaginare, pe harta capitalei noastre. Ispititoare ipoteză, nelipsită, însă, de un grăunte de adevăr... (...)”

„Învinși în viață, victorioși și neuitați în istorie”, se intitulează următoarea parte a materialului istoricului Mircea-Dorel Suciu, pe care vă invităm să o citiți în revista tipărită: