Trebuie spartă conspirația tăcerii printr-un program ferm pro-memoria elitelor morale, afirmă scriitoarea Magda Ursache în articolul „Sălciile de pe Aiudel” din revista Contemporanul.

Scriitoarea deplânge faptul că nu li se face dreptate martirilor din închisori „din teama că strigă la noi domnul Florian: Fasciștilor!, Legionarilor!, crezându‑se arbiter în așa‑zisul antisemitism al românilor și sprijinindu‑se pe aberanta Lege 217/2015, care a impus un fel de dictat ideologic cu rădăcină în proletcultism”.

Magda Ursache spune că urmașii celor crescuți în poala lui Marx „ încearcă distrugerea din interior a istoriei, dar și a culturii noastre, cum au mai făcut‑o. Mumii proletcultiste ca Leonte Răutu ori Mișa Novicov, ca Galan, ca Titus Popovici ori ca Nina Cassian sunt scoase la vedere. Comuniștii au mai schimbat o dată, metodic, reperele noastre etice în „dușmani ai poporului muncitor”, ținta predilectă fiind valorile fundamentate religios. Istoria intenționează să‑și tragă secvența obsedantului deceniu la xerox?”.

Iată articolul Magdei Ursache:

Ca să realizăm, în fine, „vertebrarea prin modele”, în formularea lui Sorin Lavric, trebuie spartă conspirația tăcerii printr‑un program ferm pro‑memoria elitelor morale. Pentru că le avem.

Galopăm pe melc, așa cum spune Vasile Gogea într‑o propoieziție, spre o democrație reală, spre libertatea opiniei. Adevărul te face liber? Da, dar nu în comunism, nu în postsocialism, din cauza ideologiei political correctness. Cel rejectat de la Premiul Goncourt, Vintilă Horia, de oficialii și oficializații țării lui în „veacul aflat sub copite de drac”, avertiza că nu‑i preț prea mare pentru a rosti adevărul. Prețul a fost, însă, imens: Viața.

Cele 4 etape: acuza de trădare – procesul în Tribunalul Poporului – condamnarea – moartea. Iar trauma Pitești cu Camera 4 Spital, trauma Aiud cu Zarca, trauma Jilava cu Neagra, trauma Sighet, trauma Râmnicu Sărat, trauma Canalul Morții sunt nevindecabile atâta vreme cât dreptate nu se face. Le dăm dreptate in petto martirilor, dar nu le facem dreptate, din teama că strigă la noi domnul Florian: Fasciștilor!, Legionarilor!, crezându‑se arbiter în așa‑zisul antisemitism al românilor și sprijinindu‑se pe aberanta Lege 217/2015, care a impus un fel de dictat ideologic cu rădăcină în proletcultism. Ce pleașcă pentru Institutul „E. W.”, să ne pedepsească având legea‑n palmă!

Un tinerel teleast de post public susținea recent că anticomunismul e, după atâția ani de la căderea comunismului, penibil. Că‑i penibil să lupți împotriva lui la aproape 30 de ani după. Relax, dragi telespectatori, comunismul e mort! Nu și neo‑comunismul, sub semnul statuii înălțate la Trier. S‑o fi uitat că holocaustul revoluționar, planificat să distrugă popoare întregi incapabile de stat revoluționar, adică marxist, e sintagma bărbosului? Că Adolf personal mărturisea că a învățat destule de la Karl, la fel Iosif? Fără Marx n‑ar fi fost posibil Lenin, fără Lenin n‑ar fi fost posibil Stalin, fără Stalin n‑ar fi fost posibilă Ana Pauker. Iar Ana nu se juca: într‑un Consiliu de Miniștri a cerut moartea a 30.000 de „reacționari-bandiți”, iar Groz(e)a, din prezidiu, a acceptat propunerea.

Cei crescuți în poala lui Marx și urmașii lor direcți încearcă distrugerea din interior a istoriei, dar și a culturii noastre, cum au mai făcut‑o. Mumii proletcultiste ca Leonte Răutu ori Mișa Novicov, ca Galan, ca Titus Popovici ori ca Nina Cassian sunt scoase la vedere. Comuniștii au mai schimbat o dată, metodic, reperele noastre etice în „dușmani ai poporului muncitor”, ținta predilectă fiind valorile fundamentate religios. Istoria intenționează să‑și tragă secvența obsedantului deceniu la xerox?

Și eu cred, ca și Sorin Lavric (Glasuri din bolgie, Ed. Ideea Europeană, 2018), că, în vremi ca ale noastre, când identitatea etnică e și amenințată, și slăbită, iar România pare intrată în „triunghiul Bermudelor” (la Centenarul Reîntregirii i se prezice destrămarea), memoriile celor pușcărizați politic, autobiografiile, docu‑romanul trec înaintea romanului ficțional. Zice Lavric: „dacă ar fi să aleg între cartea lui Ogoranu (Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, nota mea, M. Ursache) și beletristrica românească din ultima jumătate de secol, nu aș ezita o secundă. Cum să șovăi între, pe de o parte, o probă de tragism real, de o intensitate nejucată și, pe de alta, o revărsare de ficțiune literară, iscată de un orgoliu cabotin?” Așa este: Ogoranu e un fel de hârtie de turnesol care ne împarte în cel puțin trei categorii: indolenții, inconsistenți moral, care nu l‑au citit (că n‑au în grijă jertfa pentru neam, iar eroii îi stânjenesc, îi stingheresc, deoarece: „Nu‑i dat oricui să fie inflexibil, cu prețul pierderii a toate familie, carieră, bunăstare, statut social”); cei care l‑au citit ca să afle nuda veritas despre indezirabilii orânduirii comuniste, alegând eroic calea răzvrătirii; cei care s‑au îndoit sub vremi, lăsându‑se îndoctrinați cu profit. Și poate că nu‑i greșit sau stângaci lexical acest îndoiesc, când corect ar fi îndoaie. Ogoranu nu s‑a îndoit, a rămas vertical și în faptă, și în gând; prigonit de Securitate 50 de ani (v. cele 119 volume de DUI, însumând 50.000 de file), condamnat la moarte de două ori, în condiții de contumacie, adică de împotrivire la sentință, nerespectând‑o;

În ce servicii s‑o fi metamorfozat „Securițica”, cum o numea în derâdere Cezar Ivănescu, de vreme ce, în 2005, după 54 de ani de la sentința condamnării la moarte, o bancă refuza să‑i acorde un împrumut lui Ogoranu pentru că avea cazier? Așadar, lupta sa anticomunistă din munții Făgăraș n‑a fost recunoscută, dar adevărata Catedrală a Neamului trebuie să‑i cuprindă oasele.

Am ajuns să aud dinspre neomarxiști că „exterminarea dușmanului de clasă” a fost nu altceva decât o necesitate tehnică, o inginerie socială. Operativă, desigur, dacă numai torționarul Ioan Ficior a omorât 103 deținuți, la Periprava. După ce IICCMER a solicitat, în 2013, urmărirea penală a lt.col.(r) Al. Vișinescu, comandant la Râmnicu Sărat între 1956 și 1963, au trecut trei ani până să fie condamnat, în 2016. De ce? A rămas și după ’89 deținutul homo sacer, om care poate fi ucis fără să‑i pese cuiva, fără ca ucigașul să fie pedepsit? Mai sunt în viață cam 200 de lucrători în pușcării, cu pensii mai mari decât ale celor care au fost bătuți atroce cu parul la șale, au înghițit ciorbă din murături stricate ori din ceapă putredă, au primit turtoi cu nisip în el, să nu poată fi mâncat…Ceaiul era o cană cu apă călâie, unde se turna generos sare, ca să nu mori numai de foame, ci și de sete. În lagărul Galeșu din Dobrogea, brutele de gardieni urinau anume în bălțile din care deținuții beau apă.

S‑au găsit doar doi vinovați pentru crimele comunismului. Primind fiecare doar 20 de ani de închisoare. Praf în ochii celor schingiuiți, câți or mai fi fiind, iar uitarea se întărește ca digul Peripravei. N‑avem nici măcar toate numele dispăruților de la Canalul Morții. Nu se dau cifrele exacte ca să se ascundă dimensiunea crimelor în Gulagul românesc, proporțiile răului? Cei cu epoleți grei care au dat ordinele au murit liniștiți în pătucurile lor sau au fost răsplătiți pentru comportament inuman. Ca Gh. Boștină, săltat în grad de general maior de Securitate în regimul Iliescu. Dar preș. Emil Constantinescu (oroare din eroare) nu l‑a decorat pe fostul comandant al penitenciarului Sighet, Vasile Ciolpan? Cât a trăit, nu l‑a interogat nimeni unde a fost îngropat Iuliu Maniu. Supoziția lui Marius Oprea? Ar fi fost înhumat pe malul Tisei și apa i‑a luat oasele. Mormânt în cer.

Ignorarea din ignoranță ne‑a dus unde ne‑a dus. În 1960, Ion Iliescu se afla în CC, secția Propagandă, propus de Ceaușescu, intrat în același CC prin debarcarea altui călău, Al Drăghici. Iar acest Drăghici, cu memorie hemiplegică, pătrunsese, în acel Decembrie, pe culoarul CC, pentru a se alege cu un loc în noile structuri, ca victimă a lui Ceaușescu.

La așa revoluție, așa cercetare a crimelor comunismului. Marius Oprea a fost stopat în acțiunea de indicare a victimelor, fiind luat în râs că ar căuta „potcoave de cai morți” (citiți: cei asasinați). Istoricul Mihail Neamțu l‑a acuzat de necrofilie, gata să‑l trateze cu usturoi. Cine erau cei deranjați de săpăturile după osemintele victimelor decât torționarii și urmașii lor? L‑au debarcat, ca să nu mai investigheze crime și să depună sesizări penale. Dar poți investiga crime fără a sesiza organele de cercetare penală?

Începuse, în 1991, serialul Memorialul durerii, blamat de Adrian Păunescu. „Cățeaua tută” lătrând aiurea era Lucia Hossu Longin. Persiflare e puțin spus; și maculare e prea puțin. Despre teleastă Sorin Lavric scrie, făcând o reverență: „sexul feminin poate fi de o mie de ori mai apt pentru a spune adevărul istoric”. Curajul Luciei Hossu Longin de a‑l face cunoscut a fost văzut de unii disprețuitor – cinic, de alții – o exegerare. Ce fel de exagerare dacă pe frontonul unui astfel de tribunal scria: „ un condamnat în plus e un pas în plus spre socialism”?

Lavric ne îndeamnă să nu întoarcem capul de la ororile din penitenciare, chiar dacă ne‑ar periclita psihic, cum se văita o filosoafă, nevătămată de gauchismul tinerețelor. Dar, în contact cu terifiantul, cu monstruosul, cu inumanul, o periclitare psihologică e posibilă, o știu din mica mea familie. Lucrând ani de zile la Istorie, genocid, etnocid, din care am publicat deocamdată doar primele patru capitole, Petru Ursache a fost agresat psihic de ce a citit: detaliile torturilor sunt devastatoare. A avut atâta empatie cu martirii închisorilor încât, în clinica aceea blestemată aducând cu o bolgie, după anestezie și după o intervenție nesăbuită care l‑a împins în moarte, se credea în închisoare; își închipuia că vede cum sunt torturați doi călugări în camera de gardă: „Îi bat de‑i omoară, Magda.” În coșmarurile lui, apăreau hidosul Țurcanu, Genu cel Groaznec, și mai hidosul Dumitrescu, cel cu hobby de pianist, satisfăcut când urmărea torturile „bandiților” prin vizetă, maiorul Maromet de la Jilava, bâlbâitul înarmat cu o coadă de sapă ca „argument științific”… Petru a plâns cu siguranță când a aflat că, la Gherla, sub colonelul de Securitate Goiciu, ofițerii înalți care luptaseră pe frontul antisovietic, Cavalerii Ordinului Mihai Viteazul, deveniți criminali de război, cărau tinetele acoperiți cu pelerinele lor de gală zdrențuite, murdărite de sânge și de fecale, în timp ce tablele de pe umerii gardienilor străluceau în „lumina” venită de la Răsărit. N‑a avut regele Mihai nici o bănuială, din capul locului, 1944, ce se va întâmpla cu Armata Română după armistițiu?
 

Funcționează un program anti‑memoria victimelor, ca românii să aibă o reputație îndoielnică, de lași, de capete plecate, deși avem Figuri de legendă (titlul lui Cicerone Ionițoiu, Fundația Academia Civică, București, 2013). Cazul Aurel Stati: la 20 de ani voluntar pe front, prizonier de război și, la întoarcerea din siberii de gheață, pușcărizat. O sută douăzeci de fracturi a avut Aurel Stati după ce s‑a aruncat de pe acoperișul închisorii Uranus, ca nu cumva să‑și trădeze sub tortură prietenii. Dus la Văcărești într‑o pătură, a făcut 18 ani de Aiud, în cârje. Petru Ursache a scris despre Drumul crucii. „O să intitulez un capitol Sălciile de pe Aiudel”, își programase Petru, cînd își mai revenise, înainte de a fi doborât de bacteria Clebsiella, contractată – ironie a sorții – prin instalația de aer condiționat. Și câte nu‑mi povestea despre neînduplecatul Prinț Alecu Ghika.
 
Spre sfârșit de detenție, superiorii pușcăriilor organizau „excursii” prin țară, să‑i înduplece pe îndărătnici de bunele intenții comuniste. Nu oricum, ci în Volgi de lux. Le arătau uzine în care duduia economia, colhozuri, GAC‑uri… Mulți cedau, recunoșteau „realizărili”. Nu și Prințul Ghika. Colonelul Crăciun l‑a întrebat, la întoarcerea în carceră, ce‑l impresionase. „Sălciile de pe Aiudel”, a venit răspunsul. Episodul l‑a narat Marcel Petrișor, în Trecute vieți de domni, de robi și de tovarăși, Ed. Vremea, Buc., 2008. Strigătul dezamăgit scos de Crăciun a fost previzibil: „Tot bandit ai rămas, prințule! Și câte nu ți‑am arătat!”

Ca să realizăm, în fine, „vertebrarea prin modele”, în formularea lui Sorin Lavric, trebuie spartă conspirația tăcerii printr‑un program ferm pro‑memoria elitelor morale. Pentru că le avem.

Dragă cititorule,
dacă ți-a plăcut acest articol, te rugăm ceva.

De peste 5 ani, ActiveNews este vocea pe care sute de mii de români o primesc în fiecare zi, dar care în același timp fisurează stabilimentul politic și economic care dorește să supună și România.

ActiveNews este un site independent din punct de vedere editorial, ceea ce înseamnă că ne stabilim singuri prioritățile și strategia. Jurnalismul nostru este liber de influențe comerciale și nu este influențat de către moguli, milionari sau acționari.

Nimeni nu-l editează pe editorul nostru. Nimeni nu ne direcționează opiniile.

Aceste aspecte sunt de o importanță critică într-o țară în care mass-media corporatistă face legea. Într-o Românie în care interesele economice ale marilor jucători dictează reacția presei, și nu interesul pe termen lung al acestui popor.

ActiveNews este singurul loc din .ro unde ați putut citi despre fapte și oameni care altfel nu ar fi apărut niciodată pe piața media din România. Știi bine asta.

Am câștigat împreună multe bătălii, văzute și nevăzute, dar Țara are nevoie de mai mult decât simpla noastră supraviețuire. Țara Noastră are nevoie de jurnalism curat, scris cu gândul la valorile pe care le-am primit de la înaintașii noștri. Țara noastră are nevoie de curaj pentru a expune impostura și trădarea, iar pentru asta e nevoie de informație. Informație, nu diversiune sau divertisment.

Implică-te Susține ActiveNews