ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!

Acum 132 de ani, pe 17 iunie 1889, Mihai Eminescu, cel mai mare scriitor român, era condus pe ultimul său drum pământesc. Din singura imagine păstrată de la înmormântarea poetului – un desen realizat de cunoscutul grafician Constantin Jiquidi – se poate observa că Eminescu a fost înmormântat pe o vreme ploioasă și mohorâtă, unii dintre cei prezenți având în mână umbrele, după cum observa Augustin Z. N. Pop în cartea sa, Pe urmele lui Mihai Eminescu.

Mihai Eminescu a trecut la Domnul la vârsta de 39 de ani, după șase ani de umilințe. El a murit în condiții nbeelucidate pe 16 iunie 1889 și a fost înmormântat a doua zi, sâmbătă, 17 iunie.

În acea zi de iunie ploios, corpul poetului a fost așezat spre închinare în biserica Sfântul Gheorghe, pe un catafalc simplu, împodobit cu cetină de brad. Arhimandritul Mihail Daniliuc ne redă din desfășurarea tristului eveniment: „La slujba de la Sfântul Gheorghe, răspunsurile la strană au fost date de corul Mitropoliei, dirijat de C. Bărcănescu, unul din adevărații amici de-ai poetului. G. D. Scraba, în cartea Amintirea lui Mihai Eminescu, afirmă că la finalul slujbei corala a interpretat o melodie pe versurile poeziei Mai am un singur dor, asistența fiind profund marcată de melodie, dar mai ales de stihuri, care acum deveniseră parcă un dangăt de clopot ce bătea cadențat la ușa sufletelor celor prezenți. Necrologul a fost rostit de Grigore Ventura, prim redactor la ziarul „Adevărul”. Spicuim din el câteva cuvinte: „… acela ce zace aici înaintea noastră n-a fost al nimănui, ci al tuturor românilor. Nu e dar de mirare că toți îl plângem; dar lacrimile noastre, ale tuturor, se vor schimba în rouă roditoare și binefăcătoare sub razele luminoase ce va răspândi soarele amintirii poetului iubit”.

După încheierea cuvântării, cortegiul funerar a pornit către Cimitirul Belu. Sicriul a fost așezat într-un dric simplu, tras de doi cai. În fruntea mulțimii care însoțea pe Eminescu pe ultimul drum al acestei vieți până la bolțile veșniciei, se aflau: Mihail Kogălniceanu, Toderiță Rosetii (fratele Elenei Cuza), Titu Maiorescu, Lascăr Catargiu și alți reprezentați de marcă ai vieții culturale și politice a vremii. În fața Universității s-a făcut un popas, prilej pentru o nouă cuvântare. Reputatul profesor de filozofie, Dimitrie August Laurian, a rostit un scurt cuvânt evidențiind activitatea jurnalistică a poetului.” 

"Ideia națională la dânsul era imaginea cea mai sfântă a cugetării”, avea să spună Dimitrie Laurian, care era și ziarist, chiar director, la „România liberă” și camaradul său de la „Societatea Carpații”, în discursul de la Universitate.

„Condoleanțele studențimii adunate în număr mare au fost rostite de tânărul Gheorghe Calmuschi, originar din „Betleemul” lui Eminescu. Prin cuvinte emoționante, vorbitorul a arătat aprecierea tinerilor studioși față de geniul celui ce era dus către cimitir: „…Și noi care te-am iubit și te-am prețuit atât de mult îți vom dezmierda cu lacrimi multă vreme mormântul tău și-l vom corona cu flori de tei, pronunțând numele Eminescu, care conține în el așa de mult, cât o lume întreagă”.

Trista adunare a pornit apoi pe Calea Victoriei către locul dinainte pregătit în cimitirul Bellu, parcela 9, unde Eminescu a fost coborât în reavănul pământ pentru a se odihni o vreme. Era spre seară. Soarele cobora către amurg, parcă vând să imite asfințitul celui ce ne-a ajutat să înțelegem bătaia inimii, să cunoaștem alte lacrimi, să deslușim resorturile cele mai adânci ale existenței, să trăim doruri nesfârșite și iubiri celeste.”

 

Profesorul eminescolog Nae Georgescu a redat în lucrarea sa Cartea Trecerii - Boala și Moartea lui Eminescu, un reportaj de la una din pomenirile Marelui Român. Profesorul Nae Gerogescu amintește și cum Al. Vlahuță a găsit pe un capăt de hârtie aceste versuri ale poetului la una din vizitele sale de la Sanatoriul lui Șuțu:

„Atâta foc, atâta aur/ Atâtea lucruri sfinte/ Peste’ntunericul vieții/ Ai revărsat, Părinte!”

Ziarul Universul din 28 iunie 1926 integrează amintirea frizerului Dumitru Cosmănescu într-un grupaj de o pagină întreagă,  subtitrată mare: ”Cu colaborarea redactorilor și misionarilor Fundației Culturale  PRINCIPELE CAROL”, care mai cuprinde texte de Vasile Voiculescu, I.Gr. Oprișan, o amintire după Th.Stefanelli – și, atenție! – un text semnat G.C., care este chiar George Călinescu, despre „La Steaua”.

Cu totul interesant și actual este textul lui Vasile Voiculescu: ”Eminescu – Ediția-monument” – pe care-l redăm și pentru că este, probabil, necunoscut astăzi :

„Edițiile poeziilor lui Eminescu se numără pe degetele unei singure mâini. Cele dintâi – ediția Maiorescu și cea de la Iași a lui Șaraga, deși cu destule greșeli, au fost cele mai bune. Încercarea lui Scurtu de a eminesciza titlul operei poetice, scoțând ediția „Lumină de lună”, a dat greș. Până și orânduirea  prea didactică a materialului a fost supărătoare, cel puțin pentru vechii prieteni ai ediției Maiorescu. Populara „Bibliotecă pentru toți” a tipărit o ediție  de tristă memorie sub îngrijirea unui d. Stănculescu, care, între alte năzbâtii, punea următoarea notiță sub bucata „La Aron Pumnul”: „ Elizeu, profet evreu”. Și doar era vorba de câmpiile Elizee din versul „colo în Elizeu”. – Ediția operelor complecte scoasă  de d. Cuza nu se poate socoti mai mult ca celelalte, nici prin tehnică, nici prin respectul pentru text. Putem spune cu deplină dreptate, acum  când valoarea operei sbucnește ca o lumină de soare, că este extraordinară meschinăria tipograficească sub care a fost nu înfățișată, ci sugrumată, atâta  frumusețe de gând și de cuvânt. Ce ediții plebee pentru atâta lux și strălucire de artă ! Cugetarea cea mai cuprinzătoare și etern românească , turnată de un Demiurg în cel mai etern grai românesc, n-a avut încă până acum parte  de o ediție, nu monumentală, ci măcar demnă. Maiorescu alegea în edițiile lui, cu autoritatea prietenului, oarecum patron. Editorii prosteriori /sic! E joc de cuvinte, nu greșeală de tipar/ au înghesuit fără nici un discernământ  și fără nici o evlavie toate petecuțele poetice sub pretextul că sunt postume. Nepioasă și condamnabilă râvnă.

N-aș vrea să tulbur sărbătorirea de astăzi cu o imputare. Dar mă întreb cu nedumerire, cum nu s-a gândit nimeni, înainte de un monument în bronz, la „ediția-monument” a lui Eminescu. Un monument în bronz va ilustra mai degrabă pe artistul care îl concepe și-l execută. – În centrul sau la marginea unei piețe el nu va  exprima nimic din opera poetului așa de scumpă nouă. Dar noi avem, cum ar spune Valery „statua spirituală” a lui Eminescu, pe care  o putem înălța pe soclul unei ediții monumentale, ca să-l poată privi cu mintea și sufletul toată suflarea românească. Ungurii, nu numai pentru Petofi, dar chiar pentru un scriitor ca Jokay au tipărit, acesta fiind încă în viață, opera lui completă într-o ediție națională. Așișderea și polonezii pentru Sienckiewicz. Nu mă gândesc la o societate ca cea dantescă, shelley-ană, browning-iană ori stendhal-iană, pentru cultivarea, comemorarea  și împrăștierea operei eminesciene, ci la măcar un fel de „Prieteni ai ediției-monument” care să strângă fonduri și să facă propaganda trebuitoare. – O asemenea carte sărbătorească ar sluji neamului nostru înmiit  mai mult decât o marmură sau un bronz.  Răsfoită în străinătate de mâini simțitoare la frumusețea tiparului, ea ar trezi curiozitate și simpatie pentru opera poetului și pentru poporul  care-l sfințește astfel în chiar creațiunea lui. Și e nevoie de aceasta.

Înălțat până la geniu, coborât până la mizerie și nebunie, poet universal, profet, gânditor social și politic, minte împodobită cu toate darurile spirituale, suflet îmbogățit cu toate durerile abstracte, Eminescu ne poate acoperi cu personalitatea lui genială și reprezenta în fața umanității, cu specificul nostru etnic, potențat până la universal.”

Sub cele două coloane ale textului se află  amintirea lui Cosmănescu, iar alături, textul lui G.Călinescu, sclipitor prin informație, din care cităm:

”Din poezia lui Gottfried Keller „Der Stern” cunoaștem până acum vreo 9 traduceri: 4 în limba germană, 3 în limba franceză, una în limba ungară și una în românește. O traducere franceză a făcut Leo Bachelin și a publicat-o în revista „Viața Nouă”, paralel cu poezia lui Eminescu „La steaua”. Traducerea românească o datorăm lui Gh. Pop și a apărut în „Convorbiri literare”. Din comparația textului original și a celor două traduceri menționate (Leo Bachelin și Gh.Pop) puse toate față în față cu versiunea lui Eminescu, putem ușor constata superioritatea artistică și independența creatoare a poeziei eminesciene. Eminescu nu a tradus, după cum s-a afirmat de unii, poezia lui Keller, el a reușit să creeze operă originală și superioară textului german, care nu i-a servit desigur decât ca model îndepărtat. După poezia lui Eminescu s-au făcut numeroase traduceri în franțuzește, nemțește și ungurește” (urmează 7 trimiteri; rezultă, în totul, vreo 15 texte pe tema „La Steaua”, traduceri din Keller și din Eminescu, subiect bun pentru o întreagă broșură dacă se publică și variantele manuscrise ale lui Eminescu). G.Călinescu va reveni – după obiceiul său – iar în ediția sa: M. Eminescu, Poezii,  va nota la subsolul paginii unde se află  „La Steaua”: ” Poezie aproape tradusă după Der Stern de Gottfried Keller”, dând textul german.  Revenirile lui G.Călinescu  – mai ales în cele patru ediții ale sale din „Viața lui Mihai Eminescu” – sunt destul de numeroase și schimbă imagini, afirmații, convingeri chiar.

Pagina din Universul mai cuprinde o însemnare a lui I.Gr.Oprișan : „ Meleagurile lui Eminescu” (excursie la Mânăstirea Agafton și întâlnire cu o măicuță bătrână care l-a cunoscut pe poet, fără a nota vreo informație de la ea) –  și un fragment din amintirile lui T. V. Ștefanelli, din 1914, despre Eminescu și Ioniță Bumbac: în 1871 cei doi se ceartă, la Viena,  iar Ioniță Bumbac vorbește încontinuu, tare, acoperind vocea poetului care: ”După un timp își pierdu răbdarea, își scoase căciula sa mițoasă  din cap, o trânti cu putere pe masă și-i zise iritat lui Bumbac: – Na ! Vorbește-i acum căciulii mele !”

Dintre textele lui Eminescu, pe lângă un manuscris în facsimil după „La Steaua” redat de G.Călinescu, redacția alege multe fragmente din ziaristică – desigur, urmărind ideea națională la poet.

Am descris  această pagină Eminescu pentru că este atipică : ea nu se montează în ziar la 15 iunie, ci la 28 iunie – amintind, într-un fel, nu de data morții poetului, ci de data excluderii sale din presă, acel fatidic 28 iunie 1883 ținut bine minte în perioada interbelică.

Cert este că presa vremii semnalează, în acești ani, slaba prezență a publicului la întrunirile dedicate lui Eminescu – și se ivesc diferite inițiative pentru atragerea lui. Perpessicius, de pildă, va spune  (în Universul literar, suplimentul Universului) că abia dacă a numărat vreo 50 de persoane la mormântul poetului pe 15 iunie 1926, când se comemora moartea sa. Este perioada când se instituie zilele de calendar ale poetului, care vor deveni adevărate sărbători naționale prin participare cât mai largă a publicului.  Urmează, imediat după acest 15 iunie sărac în spectatori o largă campanie de presă (prin Universul – dar și prin Viitorul, Adevărul etc.) , prilejuită de inițiativa grupului din jurul revistei Gândirea de a ridica un monument lui Eminescu la Cluj (motiv pentru care-l găsim în pagina de mai sus și pe Vasile Voiculescu: făcea parte din acest grup). Această campanie  va face să se adune, în jurul câtorva lideri politici ai momentului, peste 1000 de oameni dornici să-și aducă aminte de Eminescu – în ziua de duminică, 3o iunie.  Textul lui Dumitru Cosmănescu se înscrie în datele acestei campanii de presă – dar nu poate fi  în nici un caz suspectat, prin aceasta, de gratuitate: Universul era unul dintre ziarele serioase ale momentului.

Dacă George Călinescu nu-l amintește, în cartea sa din 1892,  pe frizerul regal decât în trecere (la bibliografie, fără a-l cita) – este pentru că acesta crease, prin întărire, un șablon cultural. Încă din 1893, din scrisoarea Hariettei, se știa de cărămida care a pus capăt vieții lui Eminescu, acesta era zvonul public, asta știa lumea despre sfârșitul poetului – deși biografii lui nu consemnau faptul. Acum, la 1926, sora poetului este confirmată de un martor la evenimente, iar șablonul se pietrifică. George Călinescu va fi unul dintre cei care vor lupta să-l desființeze – și, se pare, va fi luptătorul victorios: prin biografia pe care o dedică el lui Mihai Eminescu, devenită autoritară, reeditată până la saturație (niciodată, însă, ca ediție critică, niciodată cu un aparat critic adecvat care să consemneze cel puțin critica de întâmpinare a cărții, foarte aspră în unele privințe) episodul este scos definitiv din discuție. Tehnica scoaterii din context și a întunecării până la ștergere a golului rămas: informația se pierde, interpretarea devine informație de primă mână.

Istoricul literar rămâne cu această constatare rece: deși publică în același număr, în aceeași pagină, un text tot despre Eminescu, totuși G.Călinescu trece sub tăcere această mărturie despre moartea poetului. Va pleca de la ziarul „Universul”, unde se va ilustra în acești ani Octav Minar. „Universul” și „Adevărul” sunt școli de gândire diferite – iar după 1944 trebuie spus că în cultura română s-a preluat masiv spiritul (și litera; vezi numeroasele antologii) celui din urmă.

Reportajul de la comemorarea din 30 iunie 1926, care urmează, este luat tot din Universul, ziarul care a pregătit cel mai intens evenimentul. Reportaje similare se mai găsesc și în alte ziare, dar, întrucât informația concordă în cea mai mare parte, rămânem la cota unde ne-am fixat. Momentul în sine este cu totul deosebit pentru că ne arată cum și l-a asumat clasa politică românească pe Eminescu în perioada interbelică. Redăm textul  și pentru discursurile consemnate (unele dintre ele, doar în rezumat) – dintre care atragem în mod deosebit atenția asupra aceluia al lui  Zoltan Franyo, un mare iubitor al lui Eminescu dinspre cultura maghiară, cel care exprimă un punct de vedere extrem de bine cumpănit.

Am văzut că, în 1931, când va lua cuvântul în chestiune, doctorul Vineș își va motiva ieșirea publică în acest fel:”s-a creat o legendă”, va spune medicul, despre cauza adevărată a morții poetului – și se simte dator să intervină. Rămânem, deocamdată, în legendă – de vreme ce s-a creat – și urmărim reportajul Universului. Este interesant și pentru modul cum am putea prelua, astăzi, elemente din acest ritual intelectual pe care nu numai că l-am pierdut, dar nici nu ne dăm seama, pare-se, că se poate organiza ca atare în ritual.

Comemorarea lui Mihail Eminescu

Pelerinajul la mormântul poetului. Asistența. Serviciul divin. Cuvântările.

Adunat în fața Arenelor române din parcul Carol, publicul pornește în procesie la Bellu, la mormântul poetului.

Un  grup de scriitori din jurul revistei „Gândirea” au luat inițiativa să ridice celui mai reprezentativ dintre poeții și cugetătorii noștri, lui M.Eminescu, un monument măreț în Capitală, și să-i organizeze în fiecare an un pelerinaj la mormânt, în semn de pioasă comemorare. Duminică dimineață s-a făcut comemorarea a 37 de ani de la moartea poetului. Încă de la ora 9 au început să sosească în parcul Carol delegații diferitelor societăți culturale cu drapele și coroane de flori naturale, precum și numeroși intelectuali, admiratori ai nemuritoarei opere a poetului.

LA MORMÂNTUL POETULUI. La ora 10 s-a format un cortegiu impunător  care a pornit spre cimitirul Bellu. La mormânt, de cu vreme ardeau lumânări. Prin îngrijirea sufletelor puioase mormântul fusese împodobit cu flori. Cei doi tei înfloriți ce străjuiesc în jurul mormântului îmbălsămau aerul. Sub chipul lui Eminescu, reliefat pe piatră, printre coroanele de flori ce-o împodobesc, se puteau citi, turnate în bronz, versurile :” Reverse dulci scântei / Atotștiutoarea ,/ Deasupra-mi crengi de tei / Să-și scuture floarea./ Ne mai fiind pribeag / De-atunci înainte / Aduceri aminte / M-or troieni cu drag.”

Pelerinii sosind aici au luat loc pe aleile din jurul mormântului și episcopul Comșa al Ardealului a oficiat parastasul.

ASISTENȚA. În asistență am remarcat pe d-nii: Vasile Goldiș, ministrul cultelor, cu d-na, I.Lupaș. ministrul sănătății publice, general Moșoiu, fost ministru, A.C.Cuza, deputat, Nichifor Crainic, secretar general al ministerului cultelor, Ion Zelea Codreanu, deputat, Corneliu Moldovanu, Aristide Demetriad, Cezar Petrescu, M.Negru, O.Han, Șt.Dumitrescu, Alfred Moșoiu, C.Ardeleanu, Mircea Rădulescu, Zoltan Franyo, președintele soc. scriitorilor maghiari „Andrei Ady”, Iuliu  Wajtick, vicepreședintele acestei societăți, Ladislau Pogany, directorul ziarului „Temesvary Hirlap”, Tiberiu Faskerti, dr. Erno Gara, de la ziarul „Keleti Ujsag”, M. Szendrey, directorul teatrului maghiar, Ion Minulescu, directorul general al artelor, d-nele Xenopol și Aida Vrioni, din partea soc, scriitoarelor române, Sarina Casvan-Pas, căpitan Tomiță, F. Dumitrescu, dr. Mussu, delegat al „Asociației medicilor”, I .Cruțescu, președintele soc. institutorilor  cu o delegație de 20 membri, Perpessicius, A. Bacaloglu și ziariștii : P. Șeicaru, Brănișteanu, G. A. Mitanie, C. Angelescu, C. Soldan și C. Orășanu.

Au depus coroane și jerbe de flori naturale :”Soc. scriitoarelor române”, „Soc. scriitorilor români”, soc. scriitorilor maghiari „Andrei Ady”, soc. „Eminescu” din com. Principele Carol, Sindicatul ziariștilor, „Uniunea ziariștilor profesioniști”, ” Generala” funcționarilor comerciali, „Centrul studențesc bucureștean”, soc. studenților macedo-români, căminul cultural „Principele Carol” etc.

CUVÂNTAREA D-LUI GENERAL MOȘOIU . După terminarea serviciului divin, d. general Tr.Moșoiu, președintele comitetului, a ținut prima cuvântare.

Se împlinesc 37 de ani de la moartea celui care a sintetizat năzuințele spre idealurile cele mai înalte ale românilor de pretutindeni: Mihail Eminescu. Gânduri de pioasă aducere aminte și de recunoștință ne-au adus astăzi la locașul de veci al marelui poet.

S-au scurs aproape patru decenii de la moartea lui Eminescu și se părea că indiferența acopere cu vălul uitării aducerea-aminte și cinstirea memoriei poetului. A lipsit atât inițiativa oficială, cât și cea particulară, pentru înfăptuirea unui monument în Capitala țării. Abia în toamna anului 1924, tinerii grupați în jurul cer4cului literar „Gândirea”, cărora le aduc omagiile mele de recunoștință, au luat inițiativa ridicării monumentului, propunându-mi mie președinția comitetului.

Am luat cu plăcere această sarcină, fiind sigur  că voi fi ajutat la îndeplinire de întreaga suflare românească.

Scrierile lui Eminescu au folosit mult  la dezvoltarea și educația conștiinței naționale a ostașilor, stimulând în cel mai înalt grad mândria națională. În timpul luptelor celor mai grele din războiul pentru întregire înflăcăram ostașii cu faptele de arme de la Rovine, descrise atât de sublim de genialul poet. Influența lui Eminescu asupra educației morale a ostașilor a fost covârșitoare.

Prin semnalul de alarmă profetic dat prin „Doină”: „ De la Nistru pân’  la Tisa” Eminescu trasează hotarele de astăzi ale României întregite. El este consacrat ca mare educator și apostol, dascăl de energii și profet al neamului. Ridicându-i un monument în capitală, durăm un altar al cultului recunoștinței față de cel mai mare geniu al neamului.

CUVÂNTAREA D-LUI MINISTRU V. GOLDIȘ. Comemorarea lui Eminescu este un prilej de aducere-aminte de cel mai mare geniu al neamului nostru. Eminescu, prin gândirea lui înaltă și simțirea-i adâncă, redate într-o formă impecabilă, a pătruns în taina universalității, așezându-ne cu vrednicie  în rândul omenirii civilizate.

Avem datoria sacră să-i eternizăm memoria, prin ridicarea de monumente. Generațiile viitoare trebuie să găsească în doctrina  lui sâmburele celui mai curat idealism.

Atât guvernul cât și societatea trebuie să contribuie la ridicarea a cât mai multe monumente, pentru ca imaginea poetului să fie răspândită în toate unghiurile țării.

CUVÂNTAREA D-LUI PROF. A. C. CUZA . D. prof. A. C.Cuza a vorbit în numele celor cari l-au cunoscut de aproape pe Eminescu

Așa cum l-am cunoscut la Iași – începe d. profesor – Eminescu era un aristocrat din naștere, o personalitate de rasă, de gândire și simțire. Acei cari l-au cunoscut din scrieri și-au făcut o părere greșită despre el. În toate împrejurările vieții, Eminescu plutea deasupra vulgarității.

E nu numai poet, dar cel mai mare gânditor politic al nostru. Scrierile lui cuprind un sistem de cugetare ce trebuie studiat. Era un luptător național, dar în același timp  un idealist, în înțeles filosofic. Lumea nu e o realitate, ci ne apare așa cum o vedem prin simțurile noastre.

Eminescu nu era un pesimist. Personalitatea lui s-a țesut în jurul filosofiei lui Kant, Schopenhauer și a celei indice.

Este eronată părerea că, dacă Eminescu ar fi trăit altă viață materială, și-ar fi modificat sensibil convingerile filosofice ale scrierilor lui. Dacă Eminescu  ar fi fost un pesimist în înțelesul vulgar al cuvântului, n-ar fi fost cel mai mare doctrinar al naționalismului.

Alături de Gh. Mârzescu și Vasile Conta, Eminescu a dus lupta pentru modificarea art. 7 din Constituție.

D. prof. Cuza, după ce aduce laude comitetului pentru inițiativa luată, spune că trebuie să se instituie concursuri pentru cele mai bune studii asupra operei lui Eminescu și să se verifice ca scrierile lui să nu fie falsificate de cei interesați. În această ordine de idei, d-sa a semnalat faptul că o casă de editură din Capitală, care-și zice „națională”, a suprimat, în toate edițiile, anumite versuri cari redau în mod caracteristic și categoric concepția adânc națională a lui Eminescu.

CUVÂNTAREA D-LUI  MINISTRU  LUPAȘ. D. ministru I. Lupaș, membru al Academiei Române, începe cu cuvintele apostolului Pavel:

„Aduceți-vă aminte de mai marii, la a căror fapte privind, să le urmați credința” . Printre bărbații cei mai de seamă ai neamului, Eminescu este cel mai mare. Perfecțiunea cugetării și simțirii sale, îmbrăcată în cel mai minunat vers, precum și scrisul său cotidian  rămân pildă pentru noi de ce înseamnă arta scrisului. Nouă, celor cari am fost în robie, scrierile lui ne-au adus nădejdea  mângâietoare a întregirii neamului. Fapta comitetului e morală, creștinească și națională, meritând toate omagiile.

CUVÂNTAREA D-LUI MIRCEA RĂDULESCU. D.Mircea Rădulescu a vorbit din partea „Soc. scriitorilor români”. Dacă oamenii politici sunt cei care prevăd împrejurările istorice, prielnice pentru dezvoltarea vieții unui popor, scriitorii sunt aceia care pregătesc în mod latent sufletele pentru marile evenimente naționale.

La noi scriitorii au fost făuritorii conștiinței naționale. Eminscu, Bălcescu, Delavrancea, pe lângă atâția alți fruntași ai scrisului românesc, au reprezentat mai mult decât existența unor simpli lansatori de curente dadaiste sau expresioniste, ei s-au identificat cu însăși viața neamului, întrupând  în forme lapidare și eterne  suferințele, frământările, visurile poporului nostru.

Eminescu a închegat într-o formă nepieritoare marele vis românesc „ De la Nistru pân’ la Tisa !” zguduind conștiința națională și făcând-o pururea trează.

Dacă misiunea scriitorului nostru în trecut a fost să pregătească și să deștepte o conștiință națională pentru înfăptuirea marelui vis românesc, rostul scriitorului de azi  este de o tot așa  de mare însemnătate. El trebuie să înțeleagă sensul vremei și să cunoască adâncul vremei în care trăiește. El trebuie să se ridice până la înălțimea vremurilor acestea luminate încă de razele sângerate ale epopeii, și, alături de soldatul care s-a jertfit, să așeze o țară în hotarele etnice. Datoria scriitorului este să ducă mai departe opera  începută prin ofranda  sângelui și, ca factor de cultură și de apostolat, să propăvăduiască pentru înfrățirea sufletelor românești, pentru cimentarea și realizarea deplină a unității naționale.

CUVÂNTUL SCRIITORULOR  MAGHIARI DIN ARDEAL. D. Zoltan Franyo , președintele soc. „Andrei Ady”, spune:

„Am venit aici în numele societății „Andrei Ady”, a scriitorilor progresiști maghiari din România-Mare, ca, în semn de omagiu,  pe care-l simțim față de cel mai mare poet al patriei, azi în al 37-lea an de doliu, să putem depune și noi modesta noastră coroană pe scumpul lui mormânt. Cu prilejul aniversării morții lui Eminescu, de o amintire atât de tragică, dorim a demonstra că politica păcătoasă din trecut în zadar a pus față în față, ca vrăjmașe, două popoare, între cari viclenia politică a voit să sape o  prăpastie de ură. Parcă răsună cu bucurie corul minunat al celor două popoare : la melodia melancolică a doinelor răspunde ecoul străbun al baladelor săcuiești, rotunjoara cuvântului maghiar cu iubire se îmbrățișează cu iedera proaspătă a limbii române.

Și atât aici cât și acolo, doi mari morți, două umbre nemuritoare stau de pază acestei fraternități. În acest  moment își dau mâna doi poeți străini de limbă, însă înrudiți în soartă, iar noi aici  înaintea mormântului facem jurământ, strigând, ca să audă toată lumea: că Voi națiunea lui Eminescu și Noi poporul lui Andrei Ady suntem frați buni. Și până când vom putea lupta cu condeiul, cu cuvântul și cu fapta, nu va fi nici Dumnezeu nici iad care să ne poată separa.

CUVÂNTUL ZIARIȘTILOR MINORITARI. D. dr. Gara Erno, în numele sindicatului ziariștilor minoritari din Ardeal, aduce prinosul de recunoștință și respect memoriei genialului poet M.Eminescu. Doi studenți au vorbit, unul din partea centrului studențesc bucureștean, iar celălalt în numele studenților macedoneni.

D. Pamfil Șeicaru, din partea comitetului de inițiativă, mulțumește asistenței care a răspuns la această chemare de a cinsti memoria  celui mai mare doctrinar al naționalismului nostru. Asigură pe d. profesor Cuza că se va îngriji comitetul de opera lui Eminescu, spre a nu fi falsificată, și se va înființa un muzeu „Eminescu”

Festivitatea s-a sfârșit la ora 12.

Șol.

VISUL LUI

 "Prin nouri sparți, prin umbra a oamenilor cari

Frământă lumea ‘ntreagă în visele lor mari,
Eu văd o stâncă albă, o stâncă de argint
Lucind prin veacuri negre, prin moarte mări lucind,
Lucind peste morminte cu fața ei senină
Și văd ca’n lumea asta fui umbra-i de lumin;
Acea stâncă sublimă ce stă cu capu’n cer
E-unirea Românimei… E visul meu de fier
Ce l-am visat o viața făr’ să-l pot ridica.
Azi sufletu-mi înceată, se stinge viața mea,
Dar las o moștenire ce-am scris-o cu-al meu sânge,
Las Românimii toate grozavul frumos vis
Ca’n fruntea ei senină etern să stee scris!
Ridic cupa de aur în sânta pomenire
Celui ce priceput-a înalta lui menire!”

Eminescu, Mira, Ms. Ac. Rom 2254 fol. 71 v.