Pe lângă interviul de mai jos vă oferim și un film de o oră, care compilează numeroase filmări cu sculptorul român Constantin Brâncuși iar imediat după interviu un Film Artistic cu Ernest Maftei în rolul lui Brâncuși. Cineastul si scriitorul Grid Modorcea, autorul documentarului "Brâncuși – cioplitorul de suflete”, afirmă: „Am făcut acest film numai cu operatorul și cu actorul Ernest Maftei, care îl sugerează pe Brâncuși. Filmul reflectă ideal ideea lui Brâncuși legată de simplitate. „Simplitatea este o complexitate rezolvată”. Să ajungi la simplitate, înseamnă să ajungi la esențe.”

Interviu cu Constantin Brâncuși realizat de Apriliana Medianu pentru ziarul Curentul, 6 octombrie 1930

E în București.
A venit să aranjeze vreo expoziție? A adus cu el ceva din operile lui? Nu. A venit pentru nepoții lui, ajunși pe băncile universitare. După ce îi va ști cu un rost – se reîntoarce la Paris.
Brâncuși e o mână de om însuflețit. Două fărâme de soare strălucesc în privirile lui de român cu cugetul limpede și drept. A început să încărunțească.

Mai rămâneți mult prin țară?
Să văd copilul ăsta înscris la facultate și plec. Ce să mai fac pe aici?

Dacă nu ați fost niciodată pe la Brebu – duceți-vă acum. Preotul de acolo a colecționat niște pietre interesante.
Le știu. Am fost. Sunt modelate de apă.

Cum și când v-ați gândit să începeți sculptură?
Nu a fost o idee. A fost o necesitate de a mă elibera de mine însumi.

Ce material modelați cu plăcere?
Trebuie să te faci prieten cu materia, să o faci să vorbească în sensul binelui și al frumosului.

A fost o noutate sculptura dv. Ați avut multe dificultăți la început?
Dificultățile nu se sfârșesc niciodată.

Cum ați ajuns la formula aceasta a artei? Ce maeștri v-au călăuzit în începuturi?
Nici unul. Toate au pornit din mine. M-am pomenit făcând sculptură. Arta e o taină – o credință, nu e o formulă. Când se face după o teorie e falsă. Trebue să ne distrugem pe noi, să ne degajăm de toată impertinența omenească. Numai astfel isbutim să descoperim frumosul.

Care a fost prima dv. operă?
Un monument lui Petre Stănescu, la Buzău. O comandă obișnuită, ca orice comandă. Dar era prima mea ciocnire cu responsabilitatea.
Monumentul trebuia să reprezinte o femee plângând. Cum era să fac o femee goală într-un cimitir… Am făcut atunci din materia ce mi se pusese la dispoziție o rugăciune.

O interpretare modernă…
Arta nu e nici modernă, nici veche, e artă. Numai că timpul perfecționează spiritul omenesc – și spiritul cere el însuși aceasta. Aud azi vorbindu-se despre tot felul de curente în artă. E un fel de balamuc universal. Arta nu s-a desvoltat decât în epocile mari religioase. Când sentimentul religios scade urmează o decadență. Tot ce se creiază prin filozofie și religie e bucurie, lumină, libertate. Tot ce este pornit în alt sens e lucru pierdut.

Folklorul slujește la ceva?
E singurul care e artă, se face prin el însuși. Toate artele superioare trec pe acolo.

Dacă ați încerca să reveniți în țară definitiv?
Dacă… nu pot să mă întorc. Cine îmi dă mie să mănânc aici? Eu nu pot să mă bat, să dau pe alții la o parte, pentru ca să obțin o lucrare.

Parisul e o cetate universală…
Nu. E târziu acum să mă mai strămut în țara mea. Nu mai am timp să mă afirm.

Americanii pun mare preț pe operile dv.?
Da… prima mea expoziție am făcut-o în Statele Unite la muzeul modern, oficial. Am fost invitat de americanii care veniseră la Paris. Era prin 1912-1913 – o expoziție modernă retrospectivă. Au avut succes lucrările mele.

Dar după răsboi s-a vorbit și de un proces ce ați avut cu autoritățile americane.
Oh, ce s-a mai spus atunci! Că am fost chiar și arestat, și lucrările confiscate.
Se știe că în America arta intră liberă. Trimisesem câteva lucrări ce fuseseră cumpărate. Cei de la vamă au găsit că ele nu seamănă a obiecte de artă și că vreau să introduc clandestin bronz brut. Mi-au impus și o amendă de 50 la sută din valoarea statuilor puse pe cântar. A fost un proces mare care a durat 2 ani. Toți artiștii mari și criticii de artă din America au fost chemați să-și dea avizul dacă e artă, sau nu e artă?

Rezultatul?
Au modificat articolele din lege pentru ca lucrările mele să intre în libertate. Arta mi-a fost recunoscută astfel oficial.
Ce de legende mi-au ieșit atunci! Când am venit în Gorj – cei de la Peștișani se uitau la mine foarte curios (Brâncuși s-a născut în județul Gorj, satul Peștișani).
Tata era cel mai avut, și era om umblat. Fusese pe la Craiova – ajunsese până la București. În sat casele aveau pe atunci un ochi mic de geam și acela acoperit cu hârtie. Cum s-a întors din călătoriile lui prin orașe a introdus o inovație: a pus de s-au mărit ferestrele – făcându-le să se deschidă. După el au făcut și ceilalți. Azi toate casele sunt frumoase – și cu ferestre mari, la Peștișani.

Pictură nu ați încercat? Culoarea nu v-a atras? Numai forma?
Ba da, am multe proecte de fresce schițate. Dar pentru tot ce mai simt că trebuie să dau în sculptură, mi-ar mai trebui, ca lui Briareu, încă o sută de brațe să pot sfârși.
O bucată de lemn sau o bucată de piatră e păcat să o lași așa nelucrată.

"Legionarii romani erau cei mai tari, ei erau doar învingători – și sunt încă. Moștenirea lor nu s-a putut pierde."

Ori cât de profan ai fi în ale artei, privind operile maestrului Brâncuși, încerci întotdeauna emoția misterioasă a infinitului. Cine nu a încercat sensația aceasta în fața „Pasărei Măiestre" – „Pasărei în spațiu" – „Coloanei care se desfășoară în infinit"… Toate, Brâncuși le vede în proporții mari – ireale aproape. Explicând aceasta, brațele lui de muncitor artist schițează un gest larg – privirile ridicate fixează intens și perseverent un punct în spațiu. El vede pasărea măeastră visată, coloana, care se ridică, se ridică.
Această coloană – pe o bază de cel puțin 50 de metri s’ar ridica frumos într’una din piețele Bucureștilor – atât de sărac în statui.
Maestrului Brâncuși nu-i place reclama. Au vrut scriitorii să-i consacre volume. A refuzat. Unul din bunii lui prieteni și admiratori, Paul Morand, l-a omagiat cândva superlativ. Întâmplarea face ca scriitorul și sculptorul să se întâlnească la București astăzi.
Am refuzat să mi se scrie volume. Orice eșire pe arenă o consider ca un sfârșit. Și eu mai am multe de spus.
O doză de optimism confuz și contagios emană din vorba sa.
Se spune că în sângele românesc se amestecă o mulțime de influențe: latine, slave, bizantine – fapt dovedit în producțiile artei țărănești.
„Cel latin însă predomină. E și firesc să fie așa. Legionarii romani erau cei mai tari, ei erau doar învingători – și sunt încă. Moștenirea lor nu s-a putut pierde."
„Am vizitat Spania, Italia. Ne asemănăm extraordinar. Dintre latini, numai francezii sunt puțin mai deosebiți și dacă ceilalți s-au desvoltat mai curând decât noi și au o civilizație și artă mai veche – nu suntem vinovați. Toate se petrec astfel în natură. Într-un copac unele fructe se coc mai curând, altele mai târziu – toate au însă același gust delicios.”
„În arborele latin – noi am fost fructul care s-a copt mai târziu."
„Aci, la hotarul celor două lumi (Occident și Orient) unde suntem așezați – avem un destin mare."
„De la Slavi n-am prea moștenit multe. În vorbire ne-a rămas acel «î» atât de urât în pronunțare, iar culorile lor sunt tari, violente. Uite la covoarele dinspre vecinii noștri ruși – la desenele lor."

Maestrul Brâncuși a văzut multe și știe multe. Vorba îi e domoală – cu ascensiuni line de entusiasm – cu sonorități catifelate. Ne despărțim ca după o lungă confesiune.

BRÂNCUȘI; CIOPLITORUL DE SUFLETE - de Grid Modorcea, cu Ernest Maftei:

 

Scurtă biografie

Constantin Brâncuși s-a născut la data de 19 februarie 1876, în localitatea Hobița, județul Gorj, fiind cel de-al șaselea copil al lui Radu Nicolae Brâncuși (1833-1885) și Maria Brâncuși (1851-1919). Copilăria sa a fost marcată de dese plecări de acasă și de ani de ucenicie în ateliere de boiangerie, prăvălii și birturi, făcându-și cunoscută îndemnarea la lucrul manual,în timpul unei perioade de ucenicie în Craiova, prin construirea unei viori din materiale găsite în prăvălie.


După terminarea școlii (1894-1898), vine la București unde termină Școala de bellearte în 1902. Cu ajutorul doctorului Dimitrie Gerota, timp de doi ani, între 1900 și 1902, realizează Ecorșeu, un studiu pentru reprezentarea corpului omenesc, lucrare căreia i se atribuie o medalie de bronz. Precizia detaliilor acestei lucrări face ca Ecorșeul să fie folosit în școlile românești de medicină, după ce s-au făcut câteva copii.

În 1903 primește prima comandă a unui monument public, bustul generalului medic Carol Davila, care a fost instalat la Spitalul Militar din București și reprezintă singurul monument public al lui Brâncuși din București. Acest bust a fost comandat de un consiliu format de fostul său profesor Dimitrie Gerota, pentru a îl ajuta pe Brâncuși să plătească drumul până la Paris. Plata pentru monument a fost împărțită în două tranșe, prima jumătate fiind plătită înainte ca să înceapă lucrul, iar a doua tranșă după ce Brâncuși a terminat bustul. Când a terminat lucrarea, aceasta a fost prezentată în fața consiliului, dar recepția a fost nesatisfăcătoare, diferite persoane din consiliu având opinii contrarii despre caracteristicile fizice ale generalului. Înfuriat de inabilitatea consiliului de a înțelege sculptura, Brâncuși pleacă din sala de ședințe în mirarea tuturor, fără a primi a doua jumătate a banilor necesari plecării sale spre Franța, decizând sa parcurgă drumul către Paris pe jos.

Drumul din București spre Paris l-a dus mai întâi prin Hobița, unde și-a luat rămas bun de la mama sa. Și-a continuat drumul, oprindu-se în Viena pentru o perioadă, timp în care a lucrat la un atelier ca decorator de mobilier. În Viena a început să viziteze muzee cu opere de artă inaccesibile în România. Aici a făcut cunoștință cu sculpturile egiptene care i-au influențat opera mai târziu în viață.

În 1904, pleacă din Viena spre Munchen, dar după șase luni o pornește pe jos prin Bavaria și Elveția și până la Langres, în Franța. În apropriere de Lunéville, capătă o pneumonie infecțioasă și, după perioada de recuperare într-un spital de maici, face cu trenul restul drumului spre Paris.

În 1905, reușește să intre la prestigioasa École Nationale Supérieure des Beaux-Arts, unde lucrează în atelierul lui Antonin Mercie până în 1906, când părăsește școala ca urmare a atingerii limitei de vârstă. Refuză să lucreze ca practician în atelierul lui Auguste Rodin, rostind cuvintele devenite celebre: „Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres” (La umbra marilor copaci nu crește nimic). În același an, 1906, a expus pentru prima dată la Société Nationale des Beaux-Arts și la Salon d’Automne din Paris, iar un an mai târziu, 1907, creează prima versiune a „Sărutului”, temă pe care o va relua sub diferite forme până în 1940, culminând cu Poarta Sărutului parte a Ansamblului Monumental din Târgu Jiu. În același an, închiriază un atelier în Rue de Montparnasse și începe lucrul la Rugăciunea, o comandă pentru un monument funerar ce va fi expusă în Cimitirul „Dumbrava” de la Buzău.

Până în 1914, participă cu regularitate la expoziții colective din Paris și București, inaugurând ciclurile Păsări Măiestre, Muza adormită, Domnișoara Pogany, apoi deschide prima expoziție în SUA la Photo Secession Gallery din New York, care provoacă o enormă senzație. În același an, ministrul de interne al României respinge proiectul monumentului lui Spiru Haret comandat cu un an înainte. Brâncuși va păstra lucrarea în atelier și o va intitula Fântâna lui Narcis. În 1915, începe să execute primele lucrări în lemn, printre care 2 Cariatide și Fiul risipitor.

La 30 noiembrie 1924, expune la Prima expoziție internațională a grupării „Contemporanul” din București. Doi ani mai târziu, la Wildenstein Galleries, din New York, se deschide cea de-a doua expoziție personală a sa.

Activitatea creatoare a lui Brâncuși se manifestă în toată amploarea ei până în 1940, operele sale de seamă din ciclul Pasărea în văzduh, ciclul Ovoidului precum și sculpturile în lemn datând din această perioadă. Muzeul Național de Artă Modernă din Paris (Centre Pompidou) are un număr important de lucrări ale lui Brâncuși, lăsate prin testament moștenire României, dar acceptate cu bucurie de Franța, împreună cu tot ce se afla în atelierul său, după refuzul guvernului comunist al României anilor 1950 de a accepta lucrările lui Brâncuși după moartea sculptorului.

În epoca realismului socialist, în România Brâncuși a fost contestat ca unul dintre reprezentanții formalismului burghez cosmopolit, însă, în decembrie 1956, la Muzeul de Artă al Republicii din București s-a deschis prima expoziție personală Brâncuși din Europa. Brâncuși a fost „redescoperit” abia în 1964 în România drept un geniu național și, în consecință, ansamblul monumental de la Târgu Jiu cu Coloana (recunoștinței) fără sfârșit, Masa tăcerii și Poarta sărutului a putut fi amenajat și îngrijit, după ce fusese lăsat în paragină un sfert de veac și fusese foarte aproape de a fi fost dărâmat.

Constantin Brâncuși trece la Domnul la 16 martie 1957 la ora 2 dimineața, după ce se spovedise și se împărtășise arhiepiscopului Teofil, mărturisindu-i că moare „cu inima tristă pentru că nu mă pot întoarce în țara mea”, și este înmormântat pe 19 martie la cimitirul Montparnasse din Paris.

Din 2016, în România s-a instituit, prin lege, Ziua Națională Constantin Brâncuși, pe 19 februarie.

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews