ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!

În Suplimentul Literar de Duminică, publicăm a doua parte a articolului despre Bucureștiul de altădată, semnat de Ana-Maria Radulian.

" <<Dâmboviță, apă dulce/ Cine-o bea nu se mai duce...>> Bătrânii noștri spuneau că așa le cântau lăutarii, pe vremuri, bucureștenilor cheflii, ori de câte ori huzurul sau aleanul îi aduna în jurul vreunei mese așternută și împodobită cu dichis ori la întâmplare, în zilele de praznic sau la ceasurile când inima îi îndemna la petrecere."

La lecturarea, fie și din curiozitate, a acestor vorbe strămoșești, gândul mă saltă din trecut în prezentul nostru citadin, impregnat de o coloristică a sentimentelor umane, a trăirilor noastre însuflețite de aceleași vise naive pe care le-au râvnit și înaintașii noștri. Există o înclinație a spiritului românesc adânc întipărită în materialul nostru genetic, aceea de a ne face popas de timp prin cele mai inedite forme de Frumos. Arta este revărsare de suflet, o creație sub felurite chipuri care exprimă cele mai sensibile năzuințe omenești. Ar fi o înșelare a propriei identități să nu recunoaștem acest dar înrădăcinat de Dumnezeu în inima românului de pretutindeni. Cine nu și-a alinat măcar o dată tristețea sufletească pe un fond muzical contrastat de ritmul jeluitor al doinelor și de avânturile vesele prinse în hore bătrânești? Chiar și acum, în acest sincretism al curentelor contemporane, ne oprim cu o bucurie aproape melancolică asupra acestui tezaur folcloric. Să fie o regăsire sau o întoarcere în vremuri nu demult trecute? Oricare ar fi explicația, există o certitudine în felul nostru de a exista între popoare. Acea „bonhomie” a românului descrisă de James W. Ozanne sintetizează o trăsătură definitorie: străbunii noștri erau de o bucurie  ademenitoare în sinceritatea ei, bucurie care se află undeva și în noi. Indiferent de greutățile întâmpinate (nu puține la număr), curgea prin sângele lor acea putere inestimabilă de a-și scutura sufletul de amărăciunea momentelor, evadând măcar pentru o clipă în farmecul cântecului popular.

„Dâmboviță, undă dulce/Undă cu cerescul dar/ Cine te-a gustat vreodată/ Va să plece în zadar/ Dâmboviță, apă dulce/ Cine-o bea, nu se mai duce...” Probabil că de la acest joc de rime a izvorât frumoasa poveste a capitalei, prinsă într-o țesătură de ape line ce întretaie desișurile bogate ale văilor înverzite. Alunecând pe firul fragil al narațiunii, am avut bucuria să descopăr că nu doar Roma antică a fost construită pe șapte coline, ci și vechiul București. Apa Dâmboviței a creat valea străjuită de dealuri și penetrată de falnicele lacuri, pe care este situat orașul până în ziua de azi. Dealul Radu Vodă, dealul Mitropoliei, dealul Spirei sunt câteva dintre aceste monumente naturale care ofereau călătorului o priveliște de ansamblu asupra Bucureștilor de altădată. Așadar, putem spune că Dâmbovița cea blajină, cu apele ei întortocheate și neascultătoare, cu melodioasele artere ce se umflă primăvara și secătuiesc vara, este fondatorul de drept al capitalei. Puțini cunosc însă că aceasta, pe lângă numeroasele neajunsuri create de lipsa canalizării, era un adevărat ștrand al secolului XIX. În timp ce oamenii din " lumea bună" plecau la băile din provincie, restul bucureștenilor potoleau arșița soarelui în apa gălbuie a râului, învolburată de bălăceala lor nestingherită. O adevărată sindrofie dâmbovițeană! Cât era ziua de lungă, râsete, chicoteli, strigăte și valuri de apă spărgându-se de mal se auzeau dinspre gârlă. De-a lungul râului erau construite din lemn diverse băi publice, jumătate pe apă și jumătate pe uscat. Cititorul de azi ar fi uimit să participe la o astfel de " scăldătură" boemă, pierzându-și silueta printre alte zeci de siluete care se bucură de o adevărată relaxare în acele centre improvizate. Mai mult, " la Tir" se petreceau cele mai atractive comedii de pe cheiul gârlei. Aproape de Sfinții Apostoli, se afla un bazin pentru cei pasionați de sport. " Apa mică", " Apa mare", trambulina, inelele și un Schwimmeister sunt aspectele care compuneau peisajul atletic. Iată o întâmplare comică povestită de Henry Stahl, în care protagonistul este un domn durduliu, nu foarte iscusit în tainele înnotului: "<< O fi adâncă?>> întreabă el cu respect. <<Aș, nu vezi? Nici până la gât! ( zic cei ce calcă apa) Și individul stângaciu, s'azvârle cu zgomot în apă...Trec 15,20,30 de secunde. Omu supt' apă...(...) De îndată însă, deasupra apei, o serie de bășici de aer se sparg cu pocnete ușoare, și capul chel al burtosului apare nițeluș la suprafața apei, dispărând iarăși. 

<< Se 'nneacă, mă! Prăjina! O prăjină! Schwimmeister! Se 'nneacă! Săriți!!!>+>  (...) Basinul s-a golit într-o clipă, toți sunt în jurul înnecatului, din cabine au ieșit oameni pe jumătate îmbrăcați, fiecare dă un leac: << Coniac! Coniac! Frecați-l cu coniac! Îndoiți-i burta să verse apa! Nu, nu! Întins! Lăsați-l întins! Limba! Scoateți-i limba! Frecați-l cu coniac!>>" Dar soluția vine odată cu antrenorul de înnot, care freacă nările victimei cu tabac până când strănută și varsă toată apa: " De ce m-ați păcălitără, bă?"

Astfel de întâmplări și multe altele se îngrămădeau să apară în desfășurarea tihnită a zilelor bucureștene. Doar eu, călător de secol XXI, cu pașaportul mototolit în atâtea intenții de a pătrunde tainele orașului nostru, despachetez cu grijă evenimentele, le îngrămădesc într-un sertar de idei și de amintiri distinse, ca mai apoi, la un ceas de răgaz lăuntric, să le cercetez cu grija unui arheolog ce își scutură de praf noua descoperire, gata să pătrundă în miezul îndesat de isprăvile  unei lumi apuse. Și atunci...lucrarea mea să fie aceea de reînviere a faptelor din "La Belle Epoque", pentru a le întipări în inima ta, cititorule, mai misterioase, mai fragede, mai pline de sens...

În ceea ce privește categoriile sociale, acestea sunt cuprinse într-o paletă suficient de diversificată. Deși orașul era asediat de cele mai noi curente de modernizare, contrastele societății își dovedeau statornicia în pofida acestui fapt. Boierii rămăseseră tot boieri și reprezentau acea categorie nobilă cu avere și posibilități financiare. Elita despre care vorbim era considerată „mondain” (din expresia franceză " homme du monde"), reprezentând categoria lumii alese. Nu departe de aceștia, se afla clasa " oamenilor de condiție", anume clasa de mijloc: negustori, funcționari și alți locuitori care au reușit să strângă o oarecare avere. La aceștia se adaugă și străinii aflați pe meleagurile românești. A treia clasă o constituie " oamenii de rând", acei muncitori profesioniști în arta lor de zidărie, dulgherie, brutărie, croitorie etc. Se ține cont și de țăranii veniți din satele învecinate pentru a găsi un rost, un trai mai bun. 
 

Mai mult, exista o categorie comică de oameni care a servit, fără îndoială, drept inspirație schițelor lui Caragiale. Oamenii mahalalelor au contribuit și ei la brodarea graduală a unei povești sociale de o originalitate izbitoare. În lumea lor, călătorul poate găsi locuitori statornici, cu casă și ogradă, păstrându-și  rădăcinile în mahala din tată în fiu. Aceste personaje erau caracterizate de adevărate ifosuri de rang, având o atitudine trufașă în raport cu ceilalți locuitori ai mahalalelor, oameni care munceau cu ziua pe la alții și " își mutau boarfele la fiecare Sf. Gheorghe și Sf. Dimitrie", cum menționează scriitorul George Costescu. Față de bucureștenii din elită nutreau o atitudine rezervată, iar singurele ieșiri în oraș pe care le înfăptuiau erau cu ocazia unei parade, a unor alegeri electorale sau dacă treburile lor obișnuite îi mânau acolo. 

Frumusețea acestei pături sociale a Bucureștilor ar impresiona oricare tip de cititor, fie el român sau nu. Nimic nu îi deosebește mai mult de societatea contemporană decât frumusețea relațiilor de prietenie. Indiferent de situațiile financiare, certurile care se iscau între oameni erau de obicei izvorâte din nimicurile zilei peste care bărbații treceau mai repede cu vederea, iar femeile continuau să bombănească încă câteva zile din prispa casei. Cu toate acestea, oamenii se ajutau între ei la nevoie, stabilind relații de lungă durată. Conviețuirea lor era marcată de tihnă și de bucurie, lipsind răutatea atât de pregnant întâlnită în zilele noastre. Această expunere de fapte nu este nici pe departe un tablou moralizator, ci o simplă invitație la reflecție.

Ar fi dificil pentru un cititor interesat să pătrundă tainele neștiute ale Bucureștiului, să nu fie informat cu vedere la felul în care locuitorii își petreceau timpul liber. Tabloul ar fi fatalmente nesatisfăcator!  

Când aveau bună dispoziție, bucureștenii ieșeau afară pentru  "preumblare și aerisire", iar cele mai râvnite locații erau la " Șosea" ( Bd.Kiseleff ), la Bulevard ( Bd. Regina Elisabeta ), pe calea Victoriei sau în Cișmigiu. Un mozaic  social de-a dreptul încântător, în care tinerii aruncau priviri furișe domnișoarelor cochet îmbrăcate și dichisite:"Cât despre toalete, trebuie văzute pentru a putea fi închipuite. O asemenea desfășurare de catifele, satin și dantele nu mai e de găsit altundeva". Un mozaic în care oamenii se bucurau de răcoarea copacilor și aveau ocazia să admire frumoasele trăsuri căptușite cu catifea sau mătăsuri, trase de diferite rase străine de cai. Grădinile bogate în vegetație, amenajate cu pavilioane și umbrare îmbodobeau aceste drumuri. Probabil că în lunile calde, înmiresmate de parfumul florilor, aceste grădini au fost martore neîntrerupte al străvechiului fior de iubire. 
 

Totodată, șoseaua era împodobită cu diverse localuri pentru odihnă și răsfăț. Întâlnim aici un fel de „lăptării” în care se găsesc felurite mâncăruri și băuturi. La Flora, la Bufet sau la vila Regală, se opreau clienții pentru a savura o frumoasă după-amiază. Peisajul este întregit de Calea Victoriei, maiestuoasă  și celebră pentru cafenelele și cofetăriile sale. Lumea bărbaților își îndulcea timpul cu o cafea sau o bere bună la unul din localurile de pe Calea Victoriei. Cofetăriile erau la mare căutare în acea vreme. Urmașe ale simigeriilor ( localuri deținute de greci cu covrigi și diferite dulciuri), cofetăriile aveau tejghele, rafturi, mese și scaune. În aceste locuri binecuvântate se vindeau baclavale, sarailii, cataifuri, pricomigdale, rahat, acadele și alte bunătăți. Meșteșugul cofetăriei era încă la începuturi, iar astfel de localuri puține la număr, răsfirate în centrul vechi.

Priveliștea boemă mă îndeamnă să mă opresc surâzând asupra cafenelei Capșa, cea mai vestită dintre toate. Originea ei pleacă de la patru nepoți ai cojocarului macedo-român Grigore Capșa. Anton și Vasile, cei mai mari, înființează în 1852 localul cu emblema " La doi frați, Anton și Vasile Capșa". Prosperitatea cafenelelor și cofetăriilor din Bucureștiul vechi a fost datorată războiului Crimeei ( 1853-1856), când numeroși ofițeri străini din Austria, Turcia, Rusia, au poposit pe la noi. Serile lungi petrecute în aceste destinații de recreație, i-au determinat pe patroni să lărgească gama de produse. În consecință, Vasile pleacă la Paris, Lipsca și Viena, aducând acasă rețete noi și apreciate în Europa. Ulterior, Constantin și Grigore Capșa, preiau această meserie complexă, învățând rețetele de la fratele lor Vasile. În 1868, cofetăria se deschide sub firma " La doi frați, Constantin și Grigore Capșa". Prin performanța atinsă de specialitățile oferite clienților, întreținută de pasiunea neobosită a deținătorilor ( în special Grigore, care rămâne până la final ), Casa Capșa devine  o bijuterie a capitalei. Grigore participă la diferite expoziții internaționale de delicatese, obținând medalii de aur. Arta cofetăriei sale a ajuns celebră peste hotare, iar Grigore a adăugat ulterior locației un restaurant și un hotel după model francez. Casa Capșa, prin dăruire și pasiune, a realizat o adevărată " școală de performanță", din care au ieșit mulți ucenici iscusiți, mândri de mentorul lor. În 1889, Grigore Capșa devine membru al Academiei de Comerț din Paris și mai târziu, președinte al Camerei de comerț și industrie din București. 
 
Însă cea mai fermecătoare trăsătură a cafenelei Capșa este reprezentată de cenaclurile intelectuale și totodată mondene ale vremii. În acest univers exclusivist al scriitorilor și jurnaliștilor, îi puteai întâlni pe: Duliu Zamfirescu, Nae Orășanu, Victor Ionescu ( director al ziarului " Acțiunea"), pictorul Nicolae Grant etc. Aici aveau loc adevărate seminarii culturale și se dezbăteau cele mai însemnate noutăți politice, constituind un focar de viață al Bucureștilor. Tot aici, veșnicul Lambru "jurnalistul" își executa meseria, procurând ziare pentru clientela cafenelei, cu toate că patima băuturii îl determina să lipsească adesea de la postul său de pe pragul ferestrei. Virgilică era un alt personaj comic. Având o oarecare problema mintală, îsi ducea viața plin de naivitate, împărțindu-și timpul între trotuar și colțurile cafenelei. 

"Într-adevăr, Capșa știe tot, vede tot, hotărăște tot. Capșa nu este o simplă cafenea, unde se bea șvarțul cel mai bun și se mănâncă cele mai bune prăjituri. Este un birou de informații politice, literare, aristice și mondene. Este o istorie, o cronică și o pasiune", nota istoricul G. Potra.

Pe lângă acestea, orașul era împânzit de numeroase birturi cu grătar, unde mâncarea era cu specific național. Aceste restaurante de epocă câștigaseră faima lor atât în lumea bună, cât și în societatea mahalalelor. Pentru a comanda o apă plată, erai nevoit să ceri chelnerului o " naturală ", iar dacă gâtul îl simțeai uscat, comandai " o idee " ( țuică ). Dacă nu se nimerea zi de post, era păcat să nu te ospătezi cu niște " mititei " și " patricieni " ( cârnați din carne de vacă), alături de un " focos " ( ardei iute ) pentru a te trezi din reverie. " Taifasul" ( cafea turcească ) și " baionetele" ( scobitori ) erau accesoriile nelipsite unui festin. " La trei sarmale ", " La trei frunze de viță", " Leul și Cârnatul " sunt câteva din gama variată de birturi accesibile ale capitalei. 

În zilele de sărbătoare sau de duminică, unele asociații meșteșugărești își invitau membrii la serbările câmpenești, eveniment cu rădăcini trainice în lumea satului românesc. Momentul avea loc în unele grădini bucureștene și era acompaniat de muzică militară sau civilă.
 

Iarna, atracția anotimpului erau spectacolele de circ, cu nesfârșitele sale caravane pline de animale, tăinuind surprinze verosimile pentru publicul dornic de noutate. Acestea se desfășurau pe maidanele Bucureștiului, oferind o posibilitate tinerilor români talentați să își desăvârșească aptitudinile.

Felurite moduri aveau bucureștenii de a-și întreține buna dispoziție, dar demn de menționat este capacitatea lor de a-și drămui timpul cu înțelepciune. Nimeni nu pierdea vremea lipsit de sens, iar petrecerile și voia bună își aveau loc atunci când era „rost de petrecere”.

Dragă cititorule, cu toate aceste informații desfășurate în fața ochilor tăi, te îndemn să iei loc la o cofetărie de pe Calea Victoriei, pentru o mică pauză în timp. În mintea ta se naște o concluzie? Sau crâmpeiele din viața înaintașilor noștri îți îmbrățișează deja simțirea? Experiența trăită poate fi pentru fiecare dintre noi un stimulent, ca mai apoi, cu pasul domol și purtat deja prin timpuri frumoase, să pătrundem din nou prezentul...cu curaj!