Vremea plăcută, primăvăratecă, cu al ei aer îmbălsămat de miresmele celui de-al doilea anotimp din an – nu se acorda deloc cu apărătoarea bucală a cărei purtare devenise o obligație permanentă. Dar nu mai conta, peisajul minunat din jur, caracteristic unei alei de parc pline de trandafiri – plus cerul de un albastru pastelat contracarau, din plin, acest mic neajuns.

În plus, era fericit. Foarte fericit. Fata ce o avea la dreapta sa rezonase. Rezonase la ceva care în vremurile amarnice pe care le trăiau, care numai pronunțarea în spațiu public a substantivului respectiv – „CULTURĂ” – era motiv de stânjeneală. Totuși, era democrație. Nu ca în...

... – după cum îți spuneam, cartea ajunsese în acea societate obiect nu de ocară, ci de-a dreptul delict... Beatty, comandantul șefului postului de pompieri, nu a ezitat să aplice procedura – adică arderea completă a locuinței cu tot cu materialul interzis – chiar subordonatului său, Montag – și fără doar și poate l-ar fi și arestat – dacă acesta nu și-ar fi transformat cu ajutorul aruncătorului de flăcări șeful într-o torță vie. Fiindcă trebuie spus că într-o lume unde clădirile fuseseră în totalitate ignifugate, îndeletnicirea pompierilor devenise opusul rostului inițial clasic, mașinile lor fiind echipate acum cu rezervoare de napalm la care erau atașate aruncătoarele de flăcări.

Fata îl asculta concentrată. Doar aparent. Gândul îi fugise pentru câteva secunde la minunata maioneză de Tribolium care o aștepta cuminte, acasă, în frigider, cu care va unge câteva felii de pâine de Gryllidae, spre a lua o gustărică înainte de masa de prânz. Sus, treceau din când în când elicoptere. Unul dintre acestea trecu neverosimil de aproape de sol; atât de aproape, încât îl văzură surprinzător de clar pe cel din dreapta pilotului cum trage portiera și le face semnul semnificativ spre obraz, cu arătătorul; apoi, co-pilotul își acoperi cu un gest impetuos gura cu palma; înțeleseră pe dată aluzia, executându-se de asemenea prompt, ridicându-și la loc botnițele atot-protectoare de nu se știe ce; gestul de clemență din mână făcut de asemenea de co-pilot le dădu o oarecare nădejde că deși sigur identificați facial și genetic, pe cardurile de credit social nu aveau să le vină bine-meritatele penalizări pecuniare cu care erau de obicei asortate acele abateri.

- Important este ca, în vremuri distopice, ca acelea pe care le descrie reputatul autor de SF, să încercăm să nu ne lăsăm umiliți, reîncepu dânsul pasionat recenzia monumentalului roman potrivindu-și mai bine cârpa pe buze, așa încât să acopere și fosele nazale. – Conștiințele treze, ca cea a lui Guy Montag, sau catalizatorul – reprezentat de tânăra Mc Clellan – cugete antonime căpitanului Beatty și al celorlalți tovarăși de serviciu din cadrul postului de pompieri însărcinați cu imolarea domiciliilor și implicit a cărților din ele – exponenți ai mancurtizării și cenzurii conștiințelor dintr-o societate sclerozată și lugubră. Profesorul Faber și bătrâneii refugiați în afara societății întăresc simbolul rezistenței la barbarie și tușează mai bine aceste valențe indelebile, indiferent de natura unui sistem totalitar care oricât de tehnologizat ar fi, nu va putea niciodată să subjuge întru totul cugetele libere decât poate distrugându-le fizic, distrugere care în narațiune este simbolizată de nimicirea fizică a orașului de către o putere militară exterioară, tot simbolic, rămânând în viață exact cei ce opuseseră rezistență, parcă chezaș al renașterii viitoare din cenușă și ruină.¹

Aerul serafic al zonei se mai încălzise, continuând să fie îmbălsămat de grupele de trandafiri care înfloresc totdeauna în mai. Dar pe crugul fără pată, parcă și elicopterele se mai înmulțiseră. Se vede treaba că acel colț de Rai avea un efect benefic asupra echipajelor, căci în alte câteva situații cu cetățeni contravenienți, co-piloții se limitau la avertismente prin pantomimă – arătătorul la obraz plus pliciuirea impetuoasă a buzelor cu palma.

- Noi trăim vremuri fericite, impregnate de libertate, în care liberul-arbitru ce ne precede acțiunile nu este încorsetat decât de legi firești, juste și de bun-simț. Iar eventualul inamic extern ce pare să ricaneze vag la frontierele noastre, va fi pe veci ținut la distanță, de alianțele trainice pe care le avem, sigure și eficiente, încheie dânsul ca o completare la scurta recenzie a operei literare.

În acel moment, monumentul format din trei plăci prinse între niște piloni se prăbuși cu un bufnet înfundat. Trecuseră de atâtea ori pe lângă dânsul, fără să citească mesajele încrustate în granit!... Undeva, în față, la câțiva kilometri, păreau că se ridică în talazuri uriașe valurile Oceanului înspumat care parcă se pregătea să îi măture. Concomitent, toate elicopterele se grupară spre a porni în acea direcție, fiind de bănuit că, cu toate alianțele sigure și eficiente, inamicul de la frontiere nu se mai mulțumise doar să ricaneze, acum aflându-se probabil la următoarea etapă – tatonarea.

Se apropiară de fostul monument, din care aproape intacți nu mai rămăseseră decât pilonii; două dintre plăci se făcuseră țăndări, devenind ilizibile mesajele ce le conținuseră. Doar pe a treia, serios avariată, se mai putea distinge îndemnul mobilizator către populație de a diminua consumul leguminoasei denumită fâsole, care prin retențiile provocate puteau dinamiza prea mult mișcarea de rotație și influența axul Planetei, iar prin presiunea exercitată în organism puteau afecta două organe: și inima și cordul.

Cătălin Rădulescu

Cititor ActiveNews