Roma, film regizat de Alfonso Cuaron, este fără îndoială una din cele mai titrate pelicule candidate în acest an la premiile Oscar. Câștigător al Leului de Aur, al Globului de Aur pentru cel mai bun regizor și cel mai bun film, premiilor Bafta, al Asociației Regizorilor Americani, Filmului Britanic independent, al festivalului Satellite și a multor alte distincții, filmul pare a fi alesul incontestabil al anului 2019.

Ca și câștigătorul de anul trecut, The shape of water (având la timonă tot un regizor de cultură hispanică) Roma este perceput de toată lumea bună de la Hollywood drept duios. Redând atmosfera anilor 70 și având un fond sonor ce se împletește intim cu imaginea, filmul este autobiografic. Îi este dedicat unei servitoare, personaj emblematic în destinul familiei regizorului, care capătă contur prin personajul Cleo.
 
Strâns înrudit cu lumea regizorală a lui Federico Fellini, filmul respectă vestimentația machiajul, raporturile dintre protagoniști, împărțirea și decorațiile apartamentelor din epocă. Camera de filmat, ca un membru al familiei, stă alături de ei pas cu pas și surprinde, aparent întâmplător, detalii gri ce devin pe parcurs semnificative.
 
Acțiunea filmului este plasată în anul 1971, iar regizorul are grijă să amintească acest lucru de mai multe ori, odată cu cele mai nevinovate episoade. Fondul sonor este reprezentat de diferite forme ale apei, înghițind uneori scenele de viață casnică și zgomotele, sentimentele și reacțiile lor. Ar fi putut fi o piesă de teatru sau ar fi putut să fie un film mut. Roma are o acțiune simplă și niște personaje previzibile și, cu cât trece timpul, tot mai inutile.
 
Pe scena reprezentată de o locuință cu gratii își petrece viața o familie formată din părinți, patru copii, o bunică creștină și un câine căruia, înainte să-i percepem sensul în economia filmului, îi vedem excrementele. Canarul familiei se află în colivie și câinele lor își duce zilele în spatele unei porți, târându-se pe o gresie cu forme monotone. Bărbatul este medic și nu e bun de nimic. Conduce prost mașina, se împiedică de mizeriile câinelui de câte ori intră pe poartă, nu știe să le vorbească copiilor, nu-și iubește nevasta, nu-și duce singur nici măcar bagajele pe care le târăsc de colo-colo femeile din casă. Servitoarele și soția se agită tot timpul pentru el, fie că e vorba de o așteptată venire, de o așteptată plecare, de o așteptată nemulțumire existențială, de mașina lui prea mare sau de un simplu ceai. Deși sufletiști, copiii sunt prost crescuți, iar mama lor, doamna casei, este un personaj energic și neîngrijit. Depășită adesea de cotidian și de o maternitate frustă din care îi lipsește tot mai des jumătatea, devine nervoasă, cicălitoare și chiar ridicolă. Bunica nu are autoritate, este frântă de viață, iar gâfâitul său neputincios devine un leitmotiv. Tabloul este completat de o femeie de serviciu mexicană - Cleo, stâlpul familiei aflate în derivă. Din perspectivă regizorală, un sprijin nu poate viza decât latura materială, pragmatică a vieții.

Regizorul ne face părtași și ne duce de mână prin toată locuința, ne coboară și ne urcă pe scări odată cu blânda Cleo. Devenim martori muți, scenele se derulează prin ochiul nostru care se suprapune aparatului de filmat. Mai mult decât orice, ni se aduce în preajmă apa. Apa spală gresia din hol și apoi se scurge prin canalizare, înapoi, în conducte și curăță toaletele. Apa picură de pe rufele familiei sus, pe terasa casei, după ce servitoarea mexicană le spălase de mână. Paralel cu rutina șmotrului zilnic, tânăra ascultă melodii triste la radio și își construiește propria fatalitate, fatalitatea unei vieți lipsite de perspective: când îți voi spune că sunt sărac nu vei mai zâmbi deloc, visez să am de toate ca să am ce să-ți ofer dar m-am născut sărac iar tu nu mă vei iubi niciodată. Apa curge și din cer fiindcă plouă des în filmul lui Cuaron.

La intervale, o fanfară trece prin fața porții și face preambulul realității politice a anului 1971 - regimul dictatorului Echeverria, personaj pe care filmul îl prezintă prin interpuși: antrenamentele secrete ale trupelor Halcones, imagini furate de ochiul camerei de prin periferiile locuite de băștinași ale orașului Ciudad de Mexico, bucăți propagandistice audio și festivism de fanfară. Sărăcia populației amerindiene contrastează cu belșugul albilor posesori de mașini scumpe, apartamente de lux și vacanțe de vis.

Cu toate acestea, ar fi o naivitate să ne imaginăm că un film limitat la buni și răi și cu dreptate socială întinsă repetitiv pe pâine cu unt ar putea aduna atâtea distincții și aprecieri.

Roma nu este o peliculă cu un motiv social rudimentar. Roma este mai mult, este o frescă. Roma vorbește despre sclavia modernă, o sclavie inspirată de Roma păgână și completată o dată cu ocuparea amerindienilor de catolici, cu rolul activ al creștinilor. Filmul, deși naturalist, abundă în simboluri, ca și câștigătorul premiului Oscar de anul trecut. Este memorabilă scena în care, într-o locuință a unor albi de succes, camera de filmat surprinde un perete plin de capete împăiate ale câinilor credincioși ce vegheaseră familia, ca niște sclavi băștinași, secole la rând. Mereu prezentă în film, sub diferite forme, apa reprezintă sudoarea sclavului modern. E apa resturilor de la bucătărie și sunt lacrimile care nu curg decât atunci când sclavul vede moartea cu ochii. Din fiecare rufă pusă pe sârmă se scurgea nu apa ci lacrima celui care a muncit acolo.  Pe tot parcursul filmului sentimentele reprimate ale servitoarei, un real monument al vechii lumi aztece prinsă în mrejele unui sistem politic fatidic, sunt reprezentate de fenomenele naturii care se dezlănțuie, fenomene care prezic uneori viitorul.

Grindina cade în valuri înghețate după ce Cleo este părăsită de iubit. La o petrecere dată în cinstea noului an (care altul decât 1971?), participanții din rândul familiilor bune sunt nevoiți să stingă un incendiu izbucnit din senin. Fiecare dintre stăpâni duce găleți cu apă pentru a stinge focul. In mitologia aztecă apa reprezintă jertfa, sângele. Intrușii albi treceau din mână in mână vasul jertfei ce lua chipul găleții cu apă tămăduitoare. Apa și focul reprezintă în mitologia aztecă elemente de distrugere simbolică a lumii vechi, iar în film ele apar la trecerea dintre ani. Întreaga lume a albilor, artificială și kitsch-oasă,  e inclusă de regizor intr-o lume mai vastă, mai puternică, mai veche care aparține amerindienilor. Noii veniți au luat in stapânire această lume doar aparent. In tăcerea sclavilor și a lumii aflate mereu jos in subsol (Cleo coboară cu acea ocazie o scară nesfârșită pentru se duce la petrecerea servitorilor) sunt forțele telurice, ascunse, mai puternice și mai autentice. Ele convertesc jertfa sclavilor (suferința) în energii care vor irumpe la un moment dat prin potop si foc și care vor schimba lumea (i).

Filmul ocolește temele marcante ale corectitudinii politice dar numai pentru a nu le arunca în derizoriu. Subiectele tratate de peliculă sunt cu mult mai grave decât niște clișee de pe agendele ong-urilor progresiste. Cleo, de pildă, nu este tratată prost de niciun membru al familiei pe care o servește, gravitatea situației sale nu constă în rele tratamente. Copiii o iubesc, adulții o țin alături de ei, nu o ceartă, îi iartă slăbiciunile, o duc la medic la nevoie și o fac părtașă, fără voie, la viața lor.

Treptat, regizorul îi face lui Cleo un portret dintr-o perspectivă unilaterală, marxistă. Cleo nu spune niciodată rugăciuni la culcare, seara. Autorul lasă camera de filmat să scoată în evidență acest lucru. Albii spun rugăciuni. Personajele inutile ale filmului o invocă fără vreun rezultat, la intervale, pe Fecioara Maria. Cleo face treabă, Cleo muncește, Cleo își afirmă prin gesturile sale prezența și suferința, nu are nevoie de un personaj divin care să o secondeze. Regizorul stă mereu alături de ea, îi urmărește cariera. Perspectiva din care camera de filmat spionează o avantajează pe tânără, fiindcă, surprinzând exclusiv evenimente casnice, minore, o vede pe cea care muncește, în opoziție cu stăpânii care nu produc nimic. Antonio, tatăl copiilor, e medic de succes, aflăm, dar în viața de fiecare zi oglindită de peliculă el apare nedeslușit, confuz și prost, calcă în excremente și înjură. Iată cum proprietatea este distribuită inechitabil. Cleo nu este autonomă și nu există în afara obligațiilor sale zilnice. Fata este o anexă, o sclavă a cărei constituție robustă, grosolană, cu pulpe și gambe puternice și cu talpa lată, îl reprezintă pe omul care robotește din greu. Ea duce cu ea un trup de sclav legat de pământ și de muncile grele.

Virgină la trup și la suflet, fata are o relație amoroasă cu tânărul Fermin și rămâne însărcinată. Fermin este un personaj la fel de trist ca și Cleo. Se naște și copilărește într-o periferie, e orfan, influențabil și dependent de droguri mult timp. Și el, ca și ea, este marginalul exclus din naștere de societatea nedreaptă. Fermin își găsește sensul vieții după ce intră în trupele paramilitare Halcones ce slujesc regimul dictatorului Echeverria. O rară scenă de amor între cei doi, ce va duce la o sarcină ratată a fetei, este precedată de o demonstrație de abilități fizice. Fermin, gol, execută mișcări îndemânatice cu un par smuls din cabina de duș. Scena, de un ridicol înduioșător, ne arată profilul unui (alt) sclav modern, serv al unui regim politic abuziv, fiindcă nu are în suflet sau în afara acestuia, nimic, nicio proprietate, nicio aparență de rol social. Excepția o face trupul.

În ciuda spectacolelor de bărbăție, Fermin se dovedește a fi un laș, așa cum un laș se va dovedi a fi medicul Antonio, stăpânul care-și părăsește soția și pe cei patru copii. Fermin nu-și asumă răspunderea de a rămâne alături de Cleo, cu care se revede întâmplător într-un moment cheie al filmului, atunci când trupele paramilitare în care activa măcelăresc miile de studenți liberi ce scandau împotriva dictaturii. Însărcinată și speriată, aflată față în față cu tatăl fugar al copilului ei nenăscut, înarmat și furios, lui Cleo i se rupe apa care i se prelinge disperat pe pulpe și cade, într-o baltă, pe podea. Deși dusă la spital de urgență, deși susținută moral de toți membrii familiei stăpânei sale, Cleo pierde copilul.

Când Fermin o respinge brutal, Cleo nu plânge. Ca și Montezuma la începutul veacului XVI când s-a aflat în fața lui Cortez și și-a predat imperiul fără luptă, ea își acceptă destinul pasivă și resemnată. Între discriminarea ce apare între stăpâni și sclavi stă ca liant doar o altă discriminare, cea a sexelor. Barbatii din Roma sunt războinici, reci, susțin sistemul represiv si părăsesc femeile. Fermin se înrolează, iar medicul alb e parte a regimului. Fermin e câinele de paza a lui Antonio.

Așa cum zilnic se scurge apa încet de pe rufele de pe balcon aflate la uscat sau în chiuvetă, tot așa se scurge viața pentru Cleo. Viața ei e formată din frânturi, trăiește viețile altora, stă câteva clipe la televizor și e trimisă apoi să facă un serviciu, apoi altul, curăță mizeria de pe mese, de pe holuri și din toalete și se întâlnește cu iubitul ei în câteva clipe libere. Niciun moment ei nu se gândesc la o viața de familie împreună. Ea nu și-a dorit copilul lui Fermin, dar nu fiindcă nu îl iubea (nu aflăm și nici nu importă dacă o sclavă ca ea este în stare să iubească sau dacă unicele sale sentimente frizează doar datoria) ci pentru că nu vedea niciun viitor pentru ei. Nici Cleo și nici Fermin nu au un cămin și nu dețin vreo proprietate. Sclavia modernă, ne arată regizorul, este o sclavie blândă dar distrugătoare.
 

Regizorul nu este reprezentat doar de ochiul camerei care filmează, el este în filmul autobiografic copilul cel mic al familiei albe. Vizionar tăbăcit de ironiile fraților mai mari, puiul de om își rostește molcom predicțiile doar în discuțiile cu Cleo. Fiecare moment cheie al peliculei este preîntâmpinat de câteva cuvinte aparent lipsite de sens, spuse de copil servitoarei. Un copil arunca cu baloane cu apă în mașinile care treceau. Când trecu un jeep al armatei, puștiul aruncă un balon cu apă în el. Un soldat se enervează, iese și îl împușcă. A fost împușcat în cap. A murit. Gestul lui este edificator, arată cu mâinile baloanele, apoi cu același gest capetele. Povestirea, rostită la masă, pregătește mental cititorul în vederea uciderii copiilor frumoși, studenții care protestau împotriva dictaturii. Din nou apa devine sânge.

Trebuia să mori. E jocul meu, aude băiatul mic de la fratele lui mai mare atunci când se joacă de-a soldații pe terasa deasupra căreia atârnase Cleo rufele ude. Cel slab trebuie să moară și în joc ca și în viață, copilul înalt și puternic e dator, vede regizorul, să îl supună pe cel mic. Mezinul se întinde pe piatră iar când servitoarea îl întreabă ceva, nu răspunde, e mort. Atunci învie, spune servitoarea. Sunt mort, primește răspuns (implacabil). Cleo se întinde și ea în continuarea trupului lui. Sunt moartă, e bine să fii mort, rostește ea și pentru prima dată o vedem odihnindu-se. De sus picură apa din rufe iar Cleo îl învie pe puști cu trupul său, simbolic așezat în continuarea celui mic.

Deasupra lor gravitează în permanență un avion. Cu el începe filmul, atunci când avionul se oglindește în apa menajeră (un cer întors, cerul lui Cleo), cu el se termină filmul când fata urcă niște scări și se îndreaptă către un înalt, terasa ce are deasupra doar avionul. Pe parcursul filmului băiatul cel mic o asigură pe Cleo că și-ar dori să fie pilot dar că se teme. În fapt, avionul reprezintă în economia peliculei camera de filmat atotvăzătoare dar și scăparea din universul teluric nedrept. Puștiul vizionar va deveni cu adevărat pilot. Va ține în mâini aparatul de filmat pe care îl va roti și cu care va dezvălui nedreptatea. Cu toții ne temem să privim de sus nedreptatea dar unii dintre noi o și spulberăm. Pentru marxiști mântuirea se află în sclavi! Acesta este unul dintre mesajele filmului. Un alt film în film este reprezentat de câteva scene cu un grup de cosmonauți la care cel mic își dorește în mod special să meargă. Pelicula poate dezvolta două idei directoare: în timp ce unii sunt sclavi pe pământ, alți iresponsabili merg în spațiu. Pe de altă parte ne poate sugera depășirea legii gravitației care ne ține legați de un sistem inuman.

Una din ultimele scene ale filmului, scenă de o mare încărcătură nervoasă este reprezentată de o scurtă vacanță la mare în care Cleo, după moartea copilului său, a plecat împreună cu soția părăsită și cu cei patru copii pe care-i slujea. Deși se teme de apă, Cleo e pusă să îi supravegheze pe copiii intrați în valuri. Mezinul prevede, prin aceleași cuvinte criptice de mereu, un dezastru. Servitoarea aude țipete și se aruncă în apă după cei mici. Totul se termină cu bine dar noi, spectatorii, privim prin ochiul camerei de filmat în continuare. Pe țărm, după ce îi scoate pe toți din apă, Cleo recunoaște că nu și-a dorit propriul copil. Aflăm, cifrat, că dacă ar fi avut pentru el aceeași voință și forță din momentul în care a salvat copiii altora, copilul său ar fi trăit. Pe țărm, ea luptă cu imposibilul, cu frica, cu neputința în fața valurilor dar reușește ceea ce a ratat cu propria ei existență.

Maternitatea este inutilă în film, de la un capăt la altul. Simbolic, nu mama albă își salvează copiii din valuri. Cleo își concepe și își naște propriul copil din ignoranță, orice persoană civilizată ar fi avortat în situația ei. Nașterea este prezentată ca un chin, lăturile, sângele curs fiind foarte natural descrise de cameră iar masa ginecologică apare în mod evident ca un instrument de tortură. În câteva rânduri Cleo refuză să-și viziteze propria mamă. Ce rost ar avea? Cu ce o pot eu ajuta? Înțelegem că viața ei nu îi aparținea și că ea trăia, ca orice sclav, în cadrele vieții stăpânilor.

Aspecte politice Trupele de intervenție ale dictatorului Ecceveria sunt antrenate în film de un american și de un corean. Autorul trimite în chip evident la CIA care, indirect, supervizase intervenția împotriva studenților din anul 1971. Camera surprinde unul dintre antrenamentele grupului de șoc din care făcea parte și Fermin. Maestrul de arte marțiale le vorbește soldaților despre autonomia voinței, cumplită ironie pentru niște oameni folosiți de guvern pentru treburile murdare și care numai liberi nu putem spune că erau. Libertatea invocată aici nu este înțeleasă în sensul ei profund ci este redusă doar la voință și la puterea de concentrare a trupului. Profesorul le propune un exercițiu fizic exemplificator pe care, din toți participanții, doar servitoarea Cleo aflată printre spectatori îl execută perfect. Momentul este simbolic. Cine poate fi maestru la așa ceva mai bine decât un sclav, care își concentrează întreaga energie pe controlul trupului și nu pe libertatea spiritului?!

Astăzi Donald Trump ridică un zid la granița cu Mexicul. Săraci, exploatați de americani, ei au pierdut tot atunci când coloniștii i-au deposedat de istoria, pământul și de viețile lor. Iată de ce este o datorie morală ca foștii lor stăpâni să nu-i izoleze cu ziduri segregându-i.

O scenă aparent nevinovată este reprezentată de filmul în film, o procedură folosită și anul trecut de galonatul The shape of water. O peliculă celebră, comedie ce-l are în distribuție pe Louis de Funes proiectează un cadru în care o călugăriță și un militar fericiți se îmbrățișează după ce aflaseră că fascismul a fost învins. De fapt, ne sugerează autorul, scena reprezintă o ironie crâncenă: fascismul e însuși sistemul în care trăim, înfrângerea Germaniei naziste e doar o aparență a victoriei. Fascismul e societatea albă, bazată pe autoritatea tatălui, practicarea religiei și existența proprietății private. Nu toți oamenii au aceleași capacități și aceleași merite și, cum ne învață Marx și Adorno, apare inegalitatea. Filmul nu este un elogiu adus libertății, ci o acuză adusă inegalității. Libertatea duce la sclavie și doar controlul social și îndepărtarea inegalităților va conduce la egalitate și la dispariția exploatării omului de către om. Cei mai dotați se folosesc astăzi de cei mai puțin dotați. Cei care detin proprietatea si puterea îi exploatează pe cei goi, care nu au nimic.

Concluzii

Rasa este ultima frontieră a inegalității în lume. Actuala ediție a premiilor Oscar se centrează pe rasism și discriminare. Dacă în Blackkklansman este atacat frontal și acuzat rasismul albilor din SUA, în Green Book, regizat de Peter Farrelly  cu Linda Cardellini și  Viggo Mortensen se privește dintr-o altă perspectivă. Filmul răstoarnă toate clișeele noastre și vedem, astfel, un bărbat de culoare aflat în elita muzicală a societății (nu, nu jazz!). El este chiar pianist, cântă muzică clasică și are obiceiuri sofisticate. E chiar și  homosexual, deține cultură și maniere alese.  Dacă domnul este de astă dată un bărbat afro-american, șoferul este un alb, imigrant italian, rudimentar, dar cu suflet mare.

Tema rasismului și segregării constituie și subiectul peliculei Roma. Aici, din perspectiva unui marxism contaminat de evoluțiile filosofice din sec.XX, Cuaron afirmă cu tărie și fără rest că inegalitatea raselor va perpetua întotdeauna armătura fascistă a societății. Albii din Roma nu mai sunt urmașii vechilor conchistadori care trăiau pe vaste proprietăți și care aveau la dispoziție armate de sclavi. În Roma stăpânii de sclavi sunt membri ai clasei de mijloc, la rândul lor plini de problemele societății moderne (conflicte intrafamiliale sau probleme financiare). Aparent ei își liniștesc conștiințele (și, odată cu ei, masa de spectatori ai Romei lui Cuaron) cu faptul că femeile angajate în casă (bone, bucătărese sau guvernante) prestează o muncă plătită în temeiul unui contract și că sunt libere oricând să plece. Cu o uriașă răbdare și atenție la detalii, Cuaron demonstrează că asta este doar o aparență. La modul cum sunt educate și cum este constituită societatea, acele femei nu vor pleca niciodată. Relațiile dintre societatea amerindiană și albii la care lucrează nu au nimic de-a face cu relațiile contractuale. Avem de-a face cu o formă soft de sclavie. În ciuda bunăvoinței albilor din clasa de mijloc, la nivel psihologic este păstrată vechea relație dintre rasa superioară și dominantă și rasa inferioară destinată efectuării muncilor umilitoare. Privind filmul, realizezi că oricâte politici de egalizare a șanselor ar promova Guvernul mexican, inegalitatea socială se va păstra fiindcă izvorăște din inegalitatea rasială și este obligatoriu ca rasial albii să lase locul celorlalți.
 

Din perspectiva noastră, a românilor, ar trebui să înțelegem mecanismele complexe prin care oamenii liberi devin sclavi. Cleo și-a părăsit satul natal și starea de țărancă și a mers în marea metropolă pentru a se integra vieții moderne. Diferențele nu doar de clasă socială (care devin aproape irelevante în societatea contemporană), cât mai ales în ce privește demnitatea și vocația libertății o fac să accepte ca firesc statutul de slujire a albilor. Tot așa, pentru sute de mii de femei românce a sluji într-o familie de italieni devine un lucru firesc. Inferioritatea culturală față de Occidentul european, sădită informal înainte de 89 și masiv apoi prin întreaga cultură a societății din România, le face să accepte ușor starea de servitute. Și, ne atrage atenția Cuaron, un om fără vocația libertății sădită adânc în sine, nu se va elibera niciodată din starea de sclavie din proprie inițiativă (ii). Este dramatic pentru noi, românii, să constatăm că în cei 30 de ani de la Revoluție ne-am transformat încetul cu încetul în Guatemala.

Dar este o realitate de necontestat. Cine își imaginează că urmașii foștilor batante din anii aceștia vor salva România se înșală profund. Filmul are o puternică justificare în planul politicilor de la nivel mondial de egalizare și de eliminare a exploatării omului de către om. Este o operă de artă care se înscrie în trendul politic actual, tocmai de aceea a și fost selectată la Oscar. < Așa cum se observă din politicile globaliste ale migrației, pentru actuala elită marxistă soluția unei modificări de paradigmă culturală este iluzorie deoarece implică politici de discriminare pozitivă întinse pe generații, implică revigorarea unor culturi locale și implică o competiție a fostelor rase supuse colonizării cu albii pe un teren unde aceștia se afirmă în mod natural fiindcă îi reprezintă.

Soluția mixajului etnic și a dispariției rasiale a foștilor dominatori ar conduce, în viziunea elitei marxiste, la realizarea deplinei egalități. Așa cum vechiul marxism a distrus burghezia din statele comuniste, tot așa noul marxism îți propune dispariția rasei dominante la nivel global prin mixaj rasial însoți de pedepsire simbolică, marginalizare și culpabilizare pentru foștii opresori.

De aceea, Roma lui Cuaron vorbește și despre zidul lui Trump de la frontiera cu Mexicul, și despre politicile pro-migrație ale Comisiei Europene, și despre faptul că Parlamentul sud-african a votat în 2018, cu o majoritate zdrobitoare de 241 voturi pentru și 83 împotrivă, înființarea unei comisii care să se ocupe cu revizuirea Constituției pentru a permite exproprierea fără compensații a terenurilor agricole aparținând albilor.

Note:

i) În acest scop, socoteau ei, trebuia oferită Soarelui, Pământului și celorlalte divinități „apa prețioasă", asimilată sângelui omenesc, fără de care mașinăria lumii ar înceta să mai funcționeze. Avem aici, în fapt, principala cauză a războiului sacru și a celor mai odioase sacrificii umane pe care istoria religiilor le-a cunoscut de-a lungul vremii 

http://ziarullumina.ro/religie-si-fenomen-monumental-si-macabru-in-civilizatia-azteca-65779.html
 
ii) Parlamentul European a adoptat Rezoluția Parlamentului European din 28 aprilie 2016 referitoare la lucrătoarele și îngrijitoarele la domiciliu în UE (2015/2094(INI)), în care se menționează că, ”potrivit statisticilor OIM, în 2010, în sectorul muncii casnice erau angajate peste 52 de milioane de persoane la nivel mondial, la care se adaugă alți 7,4 milioane de lucrători casnici cu vârsta de sub 15 ani, ceea ce reprezintă între 5 % și 9 % din totalitatea angajaților din țările industrializate; întrucât, potrivit OIM, majoritatea lucrătorilor angajați în acest sector sunt

Dragă cititorule,
dacă ți-a plăcut acest articol, te rugăm ceva.

De peste 5 ani, ActiveNews este vocea pe care sute de mii de români o primesc în fiecare zi, dar care în același timp fisurează stabilimentul politic și economic care dorește să supună și România.

ActiveNews este un site independent din punct de vedere editorial, ceea ce înseamnă că ne stabilim singuri prioritățile și strategia. Jurnalismul nostru este liber de influențe comerciale și nu este influențat de către moguli, milionari sau acționari.

Nimeni nu-l editează pe editorul nostru. Nimeni nu ne direcționează opiniile.

Aceste aspecte sunt de o importanță critică într-o țară în care mass-media corporatistă face legea. Într-o Românie în care interesele economice ale marilor jucători dictează reacția presei, și nu interesul pe termen lung al acestui popor.

ActiveNews este singurul loc din .ro unde ați putut citi despre fapte și oameni care altfel nu ar fi apărut niciodată pe piața media din România. Știi bine asta.

Am câștigat împreună multe bătălii, văzute și nevăzute, dar Țara are nevoie de mai mult decât simpla noastră supraviețuire. Țara Noastră are nevoie de jurnalism curat, scris cu gândul la valorile pe care le-am primit de la înaintașii noștri. Țara noastră are nevoie de curaj pentru a expune impostura și trădarea, iar pentru asta e nevoie de informație. Informație, nu diversiune sau divertisment.

Implică-te Susține ActiveNews