În prima sâmbătă din noiembrie în Biserica Ortodoxă se pomenesc morții. Ziua este cunoscută drept sâmbăta morților de toamnă sau moșii de toamnă.

Sfinții Părinți ai Bisericii au rânduit ca sâmbăta să se facă pomenirea celor adormiți, pentru că este ziua în care Hristos a stat cu trupul în mormânt și cu sufletul în iad, ca să-i elibereze pe drepții adormiți. Pe de altă parte, sâmbăta e deschisă spre duminică, ziua Învierii Mântuitorului Hristos.  Despre cum a apărut coliva în Biserica Ortodoxă puteți afla, AICI.

Întrebat despre care ar fi cel mai bun parastas pentru cei trecuți la Domnul, recent canonizatul părinte Paisie Aghioritul spunea:

"Parastasul cel mai bun dintre toate pe care îl putem face pentru cei morți este viața noastră petrecută cu luare aminte, nevoința pe care o facem pentru a ne tăia neputințele și a ne curăța sufletul. Pentru că dezlipirea noastră de lucrurile materiale și de patimile sufletești, pe lângă faptul că ne pricinuiește nouă ușurare, are ca rezultat și ușurarea sufletelor celor adormiți din tot neamul nostru. Cei adormiți se bucură atunci când un urmaș de-al lor se află lângă Dum­nezeu. Dacă noi nu suntem într-o stare duhovnicească bună, atunci suferă părinții noștri adormiți, moșii și strămoșii și tot neamul nostru. "Uită-te ce nepot am făcut!” spun ei și se mâhnesc.

Dacă însă suntem într-o stare duhovnicească bună, se bucură pentru că și ei au contribuit la nașterea noastră, iar Dumnezeu într-un anumit fel este obligat să-i ajute. Adică ceea ce va da bucurie celor adormiți este străduința noastră de a bineplăcea lui Dumnezeu, astfel încât să-i întâlnim în Rai și astfel să trăim cu toții împreună în viața cea veșnică.

Prin urmare merită osteneala să lovim în omul nos­tru cel vechi ca să se facă nou, astfel încât să nu se vatăme nici pe sine, nici pe ceilalți oameni, ci să se ajute atât pe sine însuși, cât și pe ceilalți, fie ei vii sau morți".

Tot legat de pomenirea morților, Sfântul Nicolae Velimirovici a avut un cuvânt memorabil, pe care îl redăm integral din volumul "Prin fereastra temniței", apărut la Editura Predania( 2009) și citat de Cuvântul Ortodox:
 

"Astăzi facem pomenirea morților. O, Doamne, câți vii sânt printre cei morți, și câți morți sânt printre cei vii! Tu singur știi, numeri, socotești. Iartă tot, și mântuiește pe toți. Mila Ta, Doamne, să covârșească toate păcatele și rușinile noastre. 

O, ce este omul? Spicul ierbii, precum a spus Ióv, pe care îl cosește mâna lui Dumnezeu. Ce rămân? Paiele. Ce se ia cu mâna nevăzută? Spicul. Al Tău e sufletul, Doamne, iar trupul e al pământului. La despărțire, fiecare își ia ce-i al lui: pământul – trupul, Domnul – sufletul. 

Cunoașterea noastră este una cu necunoașterea în amândouă cazurile: și când privim la cel viu, și când privim la cel mort. Nimic nu știm deopotrivă, nici despre ce este viu, nici despre ce este mort. 

Cel viu pregătește slava celui mort. Aceasta îi e osteneala vieții. Când moare, se destramă și slava. 

Cel viu pregătește zestrea celui mort. Aceasta îi e grija vieții. Când moare, zestrea o primește o văduvă străină. 

Cel viu pregătește case și hambare. Când moare, toți se văd în case și hambare, afară de el și de ai lui. 

Cel viu pregătește domenii și moșii. Când moare, înscrisurile domeniilor și moșiilor le poartă dușmanii lui. 

Cel viu pregătește fiilor lui moștenire și bunăstare. Când moare, moștenirea o iau cei de alt neam, iar de bunăstare au parte cei de alt neam. 

Unde sânt coroanele? În groapa de gunoi. 

Unde sânt mărgăritarele? În cenușă. 

Unde sânt cinstirile și onorurile? În strunele rupte și în timpanele sparte. 

Unde este strălucirea feței și a ochilor? În obrajii umflați și în bezna orbitelor goale. 

Unde este farmecul rotunjimilor și plinătății trupului? În viermăraia și în murdăria de negrăit. 

Unde sânt sânii atrăgători, care tresăltau de dragoste? În mușuroiul de sub copitele măgarilor. 

Unde sânt mâinile mai scumpe decât aurul, care slujeau oaspeților? Acum sânt bețe uscate sub roțile căruțelor. 

Unde sânt picioarele iuți, care alergau să apere dreptatea? Iată-le sub furnicar, unde nu se mai vorbește de dreptate și nedreptate. 

Unde sânt chefurile petrecăreților, unde-i cântecul celor voioși, unde-i larma celor puternici, unde-i vuietul celor trufași? Unde-i strigătul și răcnetul celor năimiți și corupți? O vor ști mai bine decât capul tău tălpile tale, când vor călca peste osemintele lor uscate, pentru că te vor înțepa și te vor face să gemi. 

Unde sânt împărații, Doamne? Întreabă slugile lor. 

Unde sânt bogătașii, Doamne? Întreabă cerșetorii. 

Unde sânt femeile frumoase? Întreabă viermii și râmele. 

Pe deplin, nimica sântem în fața lui Dumnezeu. Doamne Dumnezeul nostru, nimica sântem! Răsărim și ne uscăm ca iarba. Ne risipim ca un nor fără apă. Ne ofilim ca florile în grădină. Ne înălțăm și ne pierdem ca fumul și aburul. Venim și trecem ca nuntașii. Ne auzim și amuțim ca sunetul fluierului. Sântem ca un călător care poate zice: Bună dimineața!, dar nu-i mai e dat să spună: Bună seara! Sântem ca o poezie pe care o recită poetul și, într’o clipă, se întrerupe. 

Pe deplin, nimica sântem, Doamne Dumnezeul nostru! Nimic, nimic, nimic! Dar, de aceea, Tu ești tot și toate. Toată plinirea în Tine este. Toată bucuria, în Tine. De vei voi, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi! Amin”.