Într-un articol tradus și publicat în urmă cu câteva luni aici, Philip Giraldi atrăgea atenția asupra unei confuzii. Între neoconservatori și conservatori nu există nicio altă relație decât cea strictă de înrudire lingvistică.

 

Neoconservatorii sunt o grupare cameleonică, obsedată în modul cel mai propriu al cuvântului de putere și animată de umori revoluționare caracteristice mai degrabă Stângii. Alipiți, o vreme, în mod exclusiv oportunist, Dreptei social-conservatoare Republicane, neocons au pendulat când spre Democrați când înapoi la Republicani, mereu infiltrându-se în structurile de putere din ceea ce rednecks-ii americani denumesc „deep state”. Atunci când societatea americană s-a secularizat suficient, au renunțat la orice aparență de conservatorism, concentrându-se pe propriul proiect de cucerire și hegemonie (teoretizat în Project for a New American Century). 

Alertați de victoria lui Trump, pe care nu l-au dorit și nici agreat niciodată, neoconservatorii și întregul establishment s-au opus cum au putut realizării unuia din obiectivele majore ale campaniei prezidențiale: retragerea din nesfârșitele (și ilegitimele) războaie din Orientul Mijlociu. O victorie importantă pentru această agendă a fost impunerea lui John Bolton, bătrân „vultur” (war hawk) în funcția extrem de importantă de consilier pentru securitate națională. Fost ambasador la ONU al administrației George W. Bush, Bolton e un tip simplu: are un singur buton cu două poziții, „bombă” și „schimbare de regim”. Întreaga sa prezență publică respiră, obsesiv și maniacal, aceste două stări. 

Odată numit, Bolton a făcut tot ce a putut pentru a sabota politica externă a propriului său șef: a încetinit retragerea din Siria, aproape a declanșat un război cu Iranul, a perturbat firavul proces de reconciliere cu Coreea de Nord, l-a atras pe Trump în aventura schimbării (eșuate) de regim din Venezuela și, cel mai recent, a deraiat negocierile de pace cu talibanii, destinate să pună capăt unui război care durează de 18 ani.

Cu toate defectele și neajunsurile sale, Donald Trump rămâne un om cu indiscutabile calități și totodată atent la propria imagine. Cel mai probabil scos din minți de isprăvile boltoniene, care făceau politica externă americană a ultimilor ani să semene cu un circ, „The Donald” l-a concediat pe Bolton acum 2 zile.

Pentru unii comentatori, concedierea era previzibilă și așteptată. O publicație autentic conservatoare și vehement anti-intervenționistă, The American Conservative, se întreba, cu doar 24 de ore înainte de demitere, dacă nu cumva timpul lui Bolton s-a scurs. Spot-on, cum spun americanii! 

Am tradus pentru ActiveNews această analiză și vă invit să o citiți mai jos. (B.S.)

 

de CURT MILLS • 9 septembrie 2019

Timp de un an și jumătate, John Bolton a fost „polițistul rău” al lui Donald Trump.

Nu mă credeți? Întrebați-l pe președinte.

Flashback la Crăciunul trecut, când Trump le-a făcut o vizită-surpriză trupelor americane din Irak. La conferința de presă, președintele a spus: „Apropo, John și cu mine suntem de acord în toate acestea.” Care „acestea”? Președintele tocmai anunțase o retragere șoc a trupelor din Siria - o retragere pe care, în cele din urmă, Consilierul pentru Securitate Națională a sufocat-o birocratic.

„Cred că John va spune că am trecut prin numeroase - prelungire, prelungire, prelungire - John?” l-a întrebat Președintele, în stilul său caracteristic, în fața presei, pe asistentul în materie de securitate națională. „Și John este... destul de dur pe această temă. Este destul de dur, destul de agresiv în tot ce are legătură cu armata.” 

Deși președintele Trump este cel mai sceptic comandant-șef cu privire la rolul Americii în străinătate de cel puțin o generație încoace, fostul magnat din Manhattan a fost întotdeauna la fel de preocupat să nu pară „slab”.

Cei doi nu au fost niciodată apropiați, conform interviurilor mele cu oficiali ai administrației actuale și foste, oameni care îi cunosc pe ambii de ani buni. Așadar, de ce, mai exact, fostul ambasador al lui George W. Bush la ONU stă pe scaunul lui Henry Kissinger și Brent Scowcroft în această administrație? Și ar putea fi zilele lui în acest rol numărate?

Niciun politician major, nici măcar Barack Obama, nu a denunțat războiul din Irak mai aprig decât Trump în timpul „primarelor”. A făcut-o în fața unui vlăstar din casa Bush și în statul profund Republican Carolina de Sud. Și totuși, a câștigat alegerile primare, nominalizarea republicană și apoi președinția pe mesajul anti-război.

Așa încât, să-l vedem pe Bolton urcând pe culmile executivului administrației Trump i-a șocat pe mulți din momentul în care s-a zvonit prima dată despre această numire. „Mă înfior să mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă am avea o președinție eșuată”, scria Scott McConnell, redactorul fondator al The American Conservative, la sfârșitul anului 2016, la conferința noastră de politică externă, organizată, în mod oportun, în timpul tranziției prezidențiale. „Cum adică, John Bolton?!”

La acea vreme, Bolton era vizat pentru șefia diplomației (secretar de Stat), o candidatură eșuată în mare parte din cauza opoziției senatorului Republican de Kentucky, Rand Paul. După cum scria McConnell în noiembrie acel an: „Majoritatea oficialilor de nivel mediu-superior care au complotat pentru războiul din Irak s-au retras în liniște la pensie, mai puțin Bolton, care le poartă stindardul.” Bolton mai fusese luat în considerare pentru postul de Consilier pentru Securitate Națională, dar pierduse repede în competiția cu acum repudiatul Michael Flynn. Rex Tillerson i-a „luat fața” ca secretar de Stat. Când Flynn a ieșit pe ușa din dos din Casa Albă, în februarie următor, Trump l-a ales pe un general puțin cunoscut, H.R. McMaster, ca să îl înlocuiască.

Bolton încerca să revină încă de la sfârșitul anului 2006, după ce nu a mai reușit să-și păstreze funcția de ambasador la ONU. Mai trecuse pe la Fox News și pe la reputatul American Enterprise Institute. În primele zile ale administrației Trump, Bolton era în preajmă și accesibil. Îmi aduc aminte că l-am văzut de mai multe ori pe coridorul din Connecticut Avenue (bulevard din Washington D.C. la care are ieșire una din aripile Casei Albe, n.tr.), cu mustața sa familiară de Mark Twain al schimbărilor de regim.

Dar Bolton a combinat sinecurile de la Fox și AEI cu asocieri ceva mai dure: prima, cu Institutul Gatestone, o instituție ostil anti-islamică, înrudită cu misterioșii miliardari Mercer. De asemenea, s-a aflat într-o alianță feroce cu Centrul pentru Politică de Securitate, ajutat de infamul Frank Gaffney, și a fost cooptat ca expert plătit de Consiliul Național pentru Rezistență iranian, expresie a organizației de opoziție a Mujahedinilor Poporului (MEK). Ultimele două asocieri au impregnat spiritul actualei administrații, cu Gaffney fiind acum unul dintre cei mai subestimați actori de putere de la Washington, iar „mantra” schimbării de regim pașnice dorită de MEK fiind practic linia oficială a administrației.

Însă Bolton a beneficiat și mai mult de pe urma altor două colaborări, care au uns roțile necesare pentru imersiunea sa în administrația Trump.

Prima a fost cea cu Steve Bannon, fostul strateg principal al Casei Albe. Dacă doriți să înțelegeți politica americană privind Iranul de la numirea lui Bolton până în prezent, nu căutați mai departe decât în articolul publicat sub semnătura lui Bolton în ziarul mainstream conservator National Review în august 2017, câteva zile zile după plecarea lui Bannon de la Casa Albă: „Cum să ieși(m) din acordul cu Iranul”. Bolton a scris analiza la îndemnul lui Bannon. Chiar și dat afară din administrație, fostul șef al Breitbart rămânea o figură influentă.

„Trebuie să explicăm amenințarea gravă pentru SUA și pentru aliații noștri, în special pentru Israel”, a spus Bolton. „Formularea vagă și ambiguă a acordului, dezechilibrul manifest care favorizează Iranul, încălcările semnificative ale acordului de către Iran și  comportamentul continuu, din ce în ce mai inacceptabil la nivel strategic, al acestuia demonstrează convingător că [acordul cu Iranul] nu este în interesul securității naționale a Statelor Unite.”

Apoi, Bolton, după cum am scris, a demarat o campanie de saturare a media pentru a-l face mândru pe un președinte iubitor de televiziune (Trump este notoriu pentru timpul pe care îl petrece urmărind emisiuni TV, n.tr.). Până la 1 mai al anului următor, el primea o funcție, una importantă și pe care senatorul Paul nu i-a mai putut-o refuza: Consilier în Securitate Națională. Și nu era totul, desigur. Asul lui Bolton se numea Sheldon Adelson, magnatul cazinourilor, miliardarul care a schițat linia politică pro-Israel a administrației Trump. Dacă într-un final Trump va lua poziție împotriva lui Bolton, cel mai probabil o va face pentru că Adelson nu va putea să obiecteze cu strictețe.

Deci, îl va concedia Trump, în cele din urmă? În afară de Șeful de personal (Chief of Staff),  Consilierul în domeniul Securității Naționale este de departe cea mai importantă poziție de decizie în Casa Albă.

Un articol-bombă din Washington Post expune adevărul gol-goluț: Bolton este atât de discreditat în materie de prerogative centrale ale președintelui, de exemplu cu privire la Afganistan, încât nici nu i se permite să aibă acces nesupravegheat la documente sensibile.

Bolton a intrat, de asemenea, în conflict cu secretarul de Stat, Mike Pompeo, potrivit cu trei înalți oficiali ai Departamentului de Stat. Pompeo este politicianul împlinit. Deși și el este un „șoim” învederat, Pompeo nu vrea să fie un Paul Wolfowitz al războiului cu Iranul. Bolton este un piroman birocrat, agnostic în ce privește necesitatea a două dintre instituțiile în care a servit - Foggy Bottom (cartier din D.C. în care se află clădirea Departamentului de Stat, n.tr.) și Națiunile Unite. Pompeo, spun cei din jurul său, este dornic să fie iubit, sau cel puțin tolerat, de oficialii de carieră din departamentul său, în contrast cu Bolton și chiar cu Tillerson.

Adevăratul pericol pe care îl prezintă Bolton este cel pentru dublu-gambitul pe care Trump speră să-l reușească înainte de noiembrie: un acord de detentă cu China, pentru a calma piețele de capital, și încheierea războiului din Afganistan. În weekend, președintele anunțase o întâlnire, acum ruinată, cu talibanii la Camp David, care ar fi fost un summit istoric, uluitor. Se presupune că Bolton a avut un rol esențial în anularea întâlnirii (inclusiv ca urmare a dublului atentat din Kabul, unde a murit și un ofițer român, n.tr.). Totuși, mai este mult timp până în toamnă, iar anularea întâlnirii este, probabil, cea mai recentă iterație a diplomației de tip „showman” a președintelui.

Încheierea celui mai lung război al Americii ar fi o respingere binevenită a acuzațiilor Democraților, care zi după zi, îl acuză pe Trump că președinția sa este „o fraudă”. Însă, pentru asta, el va avea nevoie probabil de un Consilier de Securitate Națională mult mai sincron cu viziunea sa. Printre cei posibili: Douglas Macgregor, favoritul lui Tucker Carlson; Stephen Biegun, candidat anterior; sau generalul în rezervă, și el tot un „vultur” dar relativ pragmatic, Jack Keane.

Bolton pare să urmeze traiectoria consacrată a ajutoarelor lui Trump căzute în dizgrație. Jeff Sessions, un proto-Trumpist și primul senator care l-a susținut pe magnat, a devenit Procuror general (post echivalent al ministrului Justiției, n.tr.) și „incubator ideologic” al noii agende a Dreptei doar pentru a se regăsi, mai apoi, ca persona non grata în administrație. Execuția sa formală a venit mai târziu. Bannon a urmat un traiect mai puțin dramatic, dar la fel de exploziv. James Mattis a pășit pe apă… până într-o zi.

Și Bolton a apărut a fi un far al unui fel de resurecții neoconservatoare. Până într-o zi.

-

Curt Mills is senior writer for The American Conservative.