ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!



Încă nu reușesc nicicum să diger o informație – atât de greu mi-e să o diger, încât ieri, când am citit-o, am sărit peste ea, pentru că așa mi-e conformat creierul, să sară peste lucrurile pe care nu le poate accepta ca fiind posibile, darămite reale. 

Primisem link la postarea mamei fetei care a murit recent la Cluj (Brigitta Dachmann, 29 de ani), în care doamna își exprima trauma prin care a trecut și lămurea anumite nedumeriri care circulau în spațiul public – în speță, confirma că tânăra fusese vaccinată cu Pfizer și explica motivul pentru care au luat decizia de a dona organele fetei către 5 pacienți aflați pe listele de așteptare pentru transplant. Povestea doamna cu atâta amar prin ce a trecut, încât am ignorat complet un detaliu, anume că de la intrarea fetei în moarte cerebrală și până la decizia familiei de a o porționa după necesitățile de pe listele de transplant au trecut TREI ZILE de așteptare a unei minuni – dur cronometru i-ați pus lui Dumnezeu, doamnă! (Sau poate n-avea treabă Dumnezeu cu speranțele respective, nu știi niciodată de la cine își așteaptă oamenii minunile.) Trei zile de numărat ca-n ringul de box. Și gata. Fata a fost decupată de vie (așa e procedura) în piese de schimb și decuplată de la aparate. (În oglindă, familia băiatului de 23 de ani din Jucu, altă victimă a vaccinului, se ruga de medici să nu îl decupleze de la aparate chiar și după o lună de comă.) 

Vă rog să mă credeți, dacă nu scria Victor Roncea despre asta, eu nici în ziua de azi nu procesam informația referitoare la cele trei zile de speranță. Pentru că nu înțeleg mecanismul psihologic din spatele acestui tip de sânge rece. Probabil pentru că am crescut lângă altfel de părinți. Mama era să leșine doar pentru că mi-a văzut „franjurii” și amploarea inciziei după operație, ce să-i mai treacă prin cap cuiva s-o întrebe în vreo împrejurare critică dacă n-ar găsi mai potrivit să mă distribuie pe bucăți în mod eroic (sau „uman”, cum zice mama fetei ăsteia), după tranșarea de vie, cu decuplarea consecutivă de la aparate și evacuarea resturilor (e cel mai potrivit termen în context) spre înmormântare? Iar ca să-i fi venit chiar ei ideea „umană” după alea TREI ZILE, pentru asta era nevoie să-și schimbe sensul gravitația în prealabil.

Am avut o duminică minunată, dar din 10 în 10 minute îmi venea în minte informația asta și mi se blocau mușchii pe mine. 

Comentariile de la postarea doamnei sunt predominant în linia admirației pentru puterea de a fi decis (îmi urlă în cap: „DUPĂ TREI ZILE!”) să salveze viețile altora cu organele propriului copil – mă cutremură gândul că oameni la fel de puternici iau decizii pe sănătatea și pe viața noastră. Ca pentru propriii lor copii.