P. Cornea (1923 – 2018) și Ov. S. Crohmălniceanu (1921 – 2000) (foto jos)

Plagiatorul Mircea Cărtărescu, un scriitor minor și incult este și un falsificator literar periculos. În topul falsificărilor literare aș putea spune că este articolul său din anul 2005, în care deturnează grav o propoziție din celebra Hannah Arendt.

Așadar: cel mai grav lucru pe care l-a produs ignobilul Cărtărescu este falsificarea unui citat din Hannah Arendt din cartea Eichmann la Ierusalim. Derbedeul liricoid scrie în 2005 articolul „O vină istorică. Despre antisemitismul românesc.”

Cităm întregul articol al lui Cărtărescu:

„Pe la 3-4 ani. Mama imi spune o istorioara. Un evreu isi trimite copilul la un cioban ca sa-l invete o limba romaneasca pura. Dupa cateva luni, bate cineva la usa: "Sunt eu, ciubanul, ti-am adus cupilul!". Radeam de pronuntia aceea ciudata. Dar ce era un evreu? Mama n-a stiut sa-mi explice.

Dupa vreo cinci ani. Intre nenumaratele lui bancuri porcoase, de care radeam pentru ca erau pline de cuvinte interzise, Jean de la etajul VII ne-a spus si unul care ne-a nedumerit. La o scoala vine inspectia, profesorul tine o lectie patriotica si un scolar, emotionat, incepe sa planga. "Cum te cheama, pui de dac?", il intreaba inspectorul. La care copilul spune: "Goldenberg!". N-am inteles de ce trebuia sa radem: era un nume curios, e drept, dar nu cine stie ce amuzant. "Pai, nu-ntelegeti? Era un evreu!" Ce era totusi un evreu? "E unul care se preface ca e roman, isi ia cateodata si nume romanesc ca sa ne pacaleasca, dar el nu e roman ca noi, e jidan si copiii lui sunt tot jidani", s-a straduit sa ne explice Jean.

15 ani mai tarziu, la restaurantul Uniunii Scriitorilor, un coleg de generatie deschide Romania literara: "Ia numarati: uite, chiar pe pagina 2 semneaza un evreu. Pagina 3: doi evrei! Pagina 5: inca doi! Pagina 8...". L-am intrebat ce vrea sa spuna cu asta. "Nu fi naiv!", mi-a raspuns. "Daca tacem ca niste lasi, le facem jocul. Nu vezi ca se-mping inainte unii pe altii? Nu vezi ca nu mai ai loc de ei?" A urmat o discutie penibila, in urma careia m-am ridicat si am plecat de la masa.

Multa vreme am crezut in mitul poporului roman, bun, intelept si tolerant, neinclinat spre excese, spre solutii radicale. N-am dus razboaie de cucerire, n-am facut, de-a lungul istoriei, decat sa ne aparam "saracia si nevoile, si neamul". Chiar am crezut ca, pana si in timpul dictaturilor de extrema dreapta, noi am refuzat sa trimitem evreii in lagarele de concentrare si i-am tratat mai bine decat alte popoare. Din pacate, si acest mit trebuie sa cada. In ultimul timp, au aparut carti care dezvaluie, spre frustrarea, nefericirea si jena noastra, dimensiunile nebanuite ale antisemitismului romanesc. Fraza faimoasa a Hannei Arendt, din cartea despre procesul lui Eichmann, "romanii au fost cel mai antisemit popor din Europa", afirmatia ei ca pana si nazistii germani erau indignati de salbaticia masurilor luate de romani impotriva evreilor incep sa nu ni se mai para atat de nedrepte. Incetul cu incetul, ni se arata fapte pe care e groaznic sa le privesti in fata: sutele de victime ale pogromului din Iasi, alte sute de victime ale rebeliunii legionare (cu evrei agatati in carligele macelariilor), mii sau zeci de mii de victime asfixiate in vagoane de transport. Intarzierea cu decenii a acordarii cetateniei evreilor, legi antievreiesti mai dure ca oriunde, o multime de organizatii antisemite, de guverne antisemite, de personalitati antisemite. O anticipare cu cateva decenii a "solutiei finale", in scrierile unui doctrinar. Un poet national antisemit. Un guru universitar antisemit. Discipolii sai, deveniti mai tarziu personalitati mondiale – facandu-si din antisemitism o profesiune de credinta. Si daca putem sa ne indoim de datele si cifrele din studiile stiintifice – desi de cele mai multe ori n-avem motive s-o facem –, e greu sa te-ndoiesti de marturiile directe de felul "Jurnalului" lui Mihail Sebastian, in care asistam la calvarul unui scriitor, din intamplare de origine evreiasca. In cativa ani, acest om bland si copilaros, lucid si resemnat, se vede dat afara din slujba, din casa, din Societatea Scriitorilor, parasit de cei mai buni prieteni, deposedat prin urmare de umanitate, singura lui "vina" fiind una obiectiva, evreitatea lui. Oricat de amar ar fi paharul, trebuie sa-l bem astazi pana la fund: avem datoria sa ne recunoastem vina istorica fata de evreii din Romania. E primul pas spre recastigarea onoarei noastre de popor civilizat, european.

Am crezut si mai multa vreme ca generatia mea si eu insumi am fost scutiti de antisemitism. In definitiv, n-am vazut prea multi evrei la viata noastra. Dar miile de glume, bancuri si aluzii despre evrei cu care am fost bombardati toata adolescenta au lasat urme si in sufletele celor mai curati dintre noi. Au sadit o suspiciune difuza, o obisnuinta de a-l privi pe evreul de langa noi cu un alt fel de privire, ca pe un animal ciudat si potential periculos. Ii explicam succesele prin conspiratia semenilor lui. Ii reprosam ca pe o tradare asumarea evreitatii si ca pe o viclenie asumarea romanitatii. Trebuie sa fie cumplit de greu sa fii evreu, sa simti clipa de clipa povara privirii suspicioase a celorlalti. Azi inteleg bine ca, decat sa-mi fac iluzia ca sunt total liber de antisemitism, e mult mai bine sa caut antisemitismul in cele mai ascunse zone ale mintii mele, sa-l localizez, sa-l inteleg si sa-l izolez. Abia in acest fel voi fi liber de el.

Numiti acest lucru "corectitudine politica". Eu il numesc purtare fireasca fata de o fiinta umana sau fata de un grup uman, oricare ar fi el. Nu idealizez pe nimeni: intre evrei sunt genii si ticalosi, ca in orice esantion uman. Andrei Plesu a scris un articol exceptional despre asta. Cred doar ca nu se poate trai asteptandu-te clipa de clipa sa ti se reproseze – chiar si din partea celui mai bun prieten – ca tu personal l-ai rastignit pe Iisus Hristos.”

Noi vom da în partea a II-a fotocopia coperții unu a cărții Eichmann la Ierusalim, scrisă de Hannah Arendt și pagina 230 în facsimil pentru a demonstra că Mircea Cărtărescu FALSIFICĂ în chip periculos textul lui Arendt.

Nu românii trebuie să-l certe pe Cărtărescu pentru falsificarea istoriei poporului evreu, ci chiar evreii pe care i-a mințit. Eichmann a ucis cinci milioane de evrei, iar Cărtărescu jignește poporul român care a salvat mai mult de jumătate din evreii puși în grea și nedreaptă cumpănă de istorie.

Păi dacă românii ar fi fost cel mai antisemit popor din Europa, Hitler ce e? Laureat al Premiului Nobel, traducător din Socrate sau urmaș al vreunei hiene sterpe? Știm că textul a fost republicat la Ierusalim și, din nefericire, nici un scriitor evreu de limba română n-a verificat veridicitatea citatului.

Cărtărescu, un analfabet îndrăzneț, falsificase citatul din Hannah Arendt, celebra amantă a lui Martin Heidegger.

Așadar Hannah Arendt scrie:

„Nu este o exagerare să spunem că România era cea mai antisemită țară a Europei antebelice."

Cărtărescu, falsificând, scrie:

„Fraza faimoasa a Hannei Arendt, din cartea despre procesul lui Eichmann, "Românii au fost cel mai antisemit popor din Europa".

Hannah Arendt spune că „România era cea mai antisemită țară a Europei antebelice". Chiar dacă Hannah Arendt nu știe bine istorie și nu cred că posedă un instrument de măsurare a antisemitismului, ea totuși spune că România în perioada Europei antebelice ar fi fost cea mai antisemită țară.

Cărtărescu, falsificând, scrie că românii (nu România) ar fi fost „cel mai antisemit popor din Europa". Cred că diferența dintre „România" și „românii" este aceea dintre conducătorii României antebelice și români (adică poporul român). Este o diferență absolut fundamentală  între guvernul care conduce (și regele țării) și poporul, care este cu totul altceva.

Plus că Hannah Arendt vorbește de perioada (scurtă) a guvernului antisemit din România antebelică. Eu încă nu cred că Mircea Cărtărescu este atât de prost încât să nu sesizeze această diferență fundamentală.

Nu este de mirare că în așa-zisul său doctorat despre „Postmodernismul românesc” (un postmodernism care nu există) scrie într-o notă următoarele imbecilități:

„1. Cenaclurile studentești, ca nuclee underground de societate civilă, au fost, în anii '80, cele mai deschise și mai liberale instituții culturale românești. Dacă „fenomenul Noica" și mișcarea spirituală din jurul sau (contemporană cu aventura optzecistă) au fost, cu adevărat tentative de gîndire filozofică liberă și au inclus un proiect ambițios de „regenerare" culturală a lumii românești, nu e mai puțin adevărat că, pe de-o parte, gândirea noichista nu se revendică nicidecum de la sursele democrației și ale liberalismului european, ci mai curînd continuă linia naționalismului autohton, iar pe de altă parte, ea este prea ocupată cu descrierea „maladiilor" lumii de azi pentru a o putea înțelege cu adevărat. Așa încît e greu de spus, astăzi, dacă mișcarea „păltinișeană" a fost cu adevărat benignă pentru cultură română, în ciuda „disidenței" sale față de dogmele comuniste.

Foarte semnificativ e mai ales faptul că, deși i-au păstrat mereu o profundă afecțiune, discipolii săi au fost siliți să se delimiteze de o bună parte din ideile maestrului, aflate în vădit conflict cu ideologia lumii libere contemporane. Dimpotrivă, „Cenaclul de luni" că și „Junimea" au fost adevărate școli ale democrației, toleranței și libertății de gîndire. Aici cenzura nu a existat niciodată, și spiritul liberal a fost la fel de firesc și de pervaziv că și aerul respirat de participanți. O întreagă generație de scriitori a fost educată în acest spirit de către mentorii ei, Nicolae Manolescu și Ovid S. Crohmălniceanu (la care se adaugă Eugen Simion, Mircea Martin, Florin Manolescu, Ion Pop, Marian Papahagi și alți oameni de aceeași calitate și generozitate intelectuală care au condus în acea vreme cenacluri și cercuri literare). Rolul lor în formarea tinerilor autori că spirite libere, pregătite să între într-o lume liberă este inestimabil."

Toată elita culturală română știe că fenomenul Noica și școala de la Păltiniș au fost supreme în epocă și incomparabile. Cărtărescu ar vrea să-i așeze pe criminalii ideologici Paul Cornea și Ovid S. Crohmălniceanu deasupra geniului lui Noica, cel mai mare filosof român.

Ceea ce scria ideologul Ovid S. Crohmălniceanu în cursurile sale dactilografiate și tipărite în anii 50 echivalează cu o mare crimă intelectuală care a distrus marea intelectualitate română, azvârlindu-i în pușcăriile comuniste. Au distrus aproape un sfert de secol elita culturii române.

Să nu știe profesorașul universitar Cărtărescu ceea ce scria în anii 50-60 mentorul său Crohmălniceanu, pe care îl alintă în Dilema lui Pleșu „Tata Croh”?

„Doctoratul" este trecut cu un alt mare proletcultist anume Paul Cornea, mâna dreaptă a lui Silviu Brucan la sinistra Scânteia.

Un articol al lui Paul Cornea scris împotriva lui Vladimir Streinu a declanșat celebrul Proces Noica – Pillat în care soția lui Silviu Brucan și alți procurori și judecători demenți au dat pedepse care depășeau 250 de ani de pușcărie. Am publicat, în facsimil, toate cele 20 de volume din Procesul Noica – Pillat și voi republica în fotocopii pagini zguduitoare.

Paul Cornea, după cum am arătat în original, la televiziunea DDTV în emisiunea culturală a lui Mircea Micu, chiar ziarul Scânteia, era secretar al Comitetului Central al Uniunii Tineretului Muncitor (UTM). Era fotografiat pe prima pagină a ziarului și scria telegrame la Moscova pentru Stalin.

Se aude intelectualilor?

Brucan, Cornea și Crohmălniceanu au băgat floarea intelectualității române în pușcării și mulți au murit.

Cărtărescu se află într-o genealogie patologică de cea mai violentă obscuritate: Brucan, Cornea, Crohmălniceanu.

Impertinentul Cărtărescu îndrăznește să vorbească despre fenomenul Noica și Școala de la Păltiniș. Exersat și instruit la școala proletcultiștilor Crohmălniceanu și Cornea, acest analfabet vioi scrie că „„fenomenul Noica" și mișcarea spirituală din jurul sau (contemporană cu aventura optzecistă)".

Așadar Noica ar fi fost contemporan cu optzeciștii de la București. Apoi, fiind mai priceput decât el însuși în filosofie, Cărtărescu scrie că: „gândirea noichista nu se revendică nicidecum de la sursele democrației și ale liberalismului european, ci mai curînd continuă linia naționalismului autohton" și, de asemenea, „este prea ocupată cu descrierea „maladiilor" lumii de azi pentru a o putea înțelege cu adevărat.".

Dacă Noica izvorăște din Platon, Descartes, Leibniz, Kant, Heidegger, unui pulifrici ca Cărtărescu îi trece prin cap că n-are sursele democrației și ale liberalismului. Este de un comic de bună calitate când scrie că gândirea lui Noica „este prea ocupată cu descrierea „maladiilor" lumii de azi pentru a o putea înțelege cu adevărat".  Și încheie ca un ipochimen care se sinucide: „e greu de spus, astăzi, dacă mișcarea „păltinișeană" a fost cu adevărat benignă pentru cultură română, în ciuda „disidenței" sale față de dogmele comuniste.".

Același Cărtărescu, originar din Bolintinul din Vale, cu o genealogie spectaculoasă (cu mamă dintr-o familie de bulgari, cultivatori de varză) debitează stupefiant că „Dimpotrivă, „Cenaclul de luni" că și „Junimea" au fost adevărate școli ale democrației, toleranței și libertății de gîndire.".

Cărtărescu vorbește de parcă nu mai trăiește nici un scriitor care scria cărți în anii 80. Am demonstrat că Manolescu este plagiator în mai multe cărți între care și Istoria critică și un personaj necalificat în materie de Eminescu. Complet incult în materie de literatură engleză, Manolescu a lăudat fragmentul de proză copiat de Cărtărescu sub formă de versuri, chiar în poemul Căderea (din cartea de debut). Greșelile de latină din poemul Căderea nu s-a învrednicit nici Liiceanu să le îndrepte în ediția de la Humanitas (semn că l-a lăudat ditirambic fără să-i citească măcar un poem).

Ca să fiu sadic, îi las lui Cărtărescu laudele din Word Without Borders care sunt scrise de anonima Carla Baricz la 1 noiembrie 2013. A se cita în „Adevărul” este o ficțiune pentru cititorii români neinformați care își imaginează că Word Without Borders este cine știe ce minune publicitară.

O corectură mică de limba latină pentru profesorul universitar Cărtărescu. În interviul din „Adevărul” Cărtărescu scrie: „Romanul meu cu adevărat bucureștean este „Orbitor". „Solenoid" nu mai exultă Bucureștiul, ci-l privește mai mult cu un amestec de nostalgie și oroare – „odi et amo", cum scria Catulus."

Odi et amo a nimerit. Dar Catulus se scrie întotdeauna Catullus.

Tot în acest interviu sărbătoresc luat de Denis Grigorescu („Adevărul”, 15.06.2014, EXCLUSIV - Interviu cu Mircea Cărtărescu: „Am scris «Solenoid» cu dorința de a cuprinde o constelație de convergențe și coincidențe") Cărtărescu încearcă să dea un citat din Salinger, De veghe în lanul de secară. Cărtărescu citează cu memorie falsă din Salinger: „„Fericirea e lichidă, pe când bucuria e solidă", scria Salinger."

Numai că Salinger scrisese exact așa și cu totul altfel. Cităm din Salinger: „Deși e un lucru pe care-l descoperim întotdeauna prea târziu, cea mai curioasă deosebire între fericire și bucurie este că fericirea e solidă, pe când bucuria e lichidă. (citat din povestirea Perioada albastră a lui de Daumier-Smith)". Așadar profesorul de engleză Cărtărescu trebuie să știe ceea ce Nāgārjuna a zis demult: „E altfel și invers".

Ca să închei în interiorul literaturii române o să anunț bizareria că Mircea Cărtărescu îl consideră ca fundament al postmodernismului românesc pe poetul State Prudănescu care, pe la 1870, avea „mare celebritate în București" ca Mircea Cărtărescu astăzi. Mircea Cărtărescu însuși scrie despre poeziile lui Prudănescu: „Poeziile sale seamănă cu cele ale bolnavilor mintal de mai târziu care erau descoperiți din când în când ca poeți de către suprarealiști (...). Asemenea unul personaj al lui  Borges el are ambiția să versifice, metru cu metru, universul. Scrie despre tot ce vede și i se întâmplă. Mergând la Mehadia, o toarnă în poezie: „La băi la Mehadia / Cine-avea parale / Mânca macaroane / iar cine n-avea / Ședea și se uita"." Etc.

Numai că Mircea Cărtărescu nu știe această propoziție dintr-un articol al lui Eminescu: „Ei l-au dat pe Dante, noi pe Prodănescu" (citat din memorie).

Mircea Cărtărescu este cel mai mare rival al lui State Prudănescu!

(Va urma)